Ziua 9 – Padova-Venetia

posted in: Uncategorized | 0

“Felicitaaaa!/ Tata nu-i acasa,/ Mama nu-i acasa/ N-avem și mâncaa!/ Felicitaa!” – îmi sună în cap versurile pe care le cântam prostește în copilărie și pedalez pe bicicletă prin Padova spre unul din centrele comerciale. Zău dacă am avut ceva minte în cap, când mă pornii la cumpărături în loc să mărșăluiesc spre centrul orașului. Afară e ora 9 dimineața și eu abia mă îndrept încolo, până mă întorc, până mă schimb de haine, până plec spre Padova… apoi spre Veneția?! Mă duc să cumpăr niște macaroane :) italiene :) să le trimit acăsică :) de parcă în Moldova de astea nu-s! Fac ochii roată gândindu-mă la deranj, apoi tot eu mă probozesc, că fără deranj, nu faci nimic în viața asta. Dacă nu trimit măcar niscaiva macaroane “de la” Italia, zău dacă am pășit pragul Italiei :) și pe nota asta zemflemitoare, mă iau peste picior și îmi fredonez singură: ” Felicitaaaa! N-avem și mâncaaa! Felicitaaa!” :) Și mai era chestia aia: “Poți să scoți fata din Chișinău, dar Chișinăul din fată – niciodată” :) 

Scap de la magazin, și după ce rătăcesc drumul spre casă – dar mă descurc, ajung uber obosită și transpirată, facem coletul și iau masa cu mama lui C. Dacă discuția e frumoasă, eu chair nu am chef să mai plec nicăieri, într-un final mă îmbii să ies totuși din casă pe la 13. Prima țintă e Padova. Afară e o căldură, că se poate face omletă pe asfalt! Noroc că la un moment dat ajung la tramvai cu aer condiționat și cele 15 minute în care traversez orașul, îmi par desprinse din rai. “Ce puțin e nevoie pentru a fi fericit” :) – mă gândesc zâmbind. 

În Padova cobor în piața “Prato de la Valle”, considerată cea mai mare din Europa. Ornată cu statui, canale și podețe, Padova este complet pustie, deși la umbra copacilor pe iarbă, stau tolăniți câțiva tineri. “Padova e orășel studențesc și forfotește de tineret. Acum însă-s plecați toți în vacanță” – mi-a explicat C. în una din discuțiile despre oraș. Într-adevăr îmi amintesc că am citit dăunăzi, informându-mă despre localitate, că centrul universitar e unul dintre cele mai renumite din Italia, și că pereții universității au ascultat pe vremuri lecții predate de Galileo Galilei. “Înțelepți îs pereții Europei, căci vechi de secole au văzut și auzit atâtea ciudățenii… păcat că nu pot vorbi :)” – mă gândesc în timp ce traversez aleea împânzită de statui. “Și ele-s bătrâne… și ele ar avea ce povesti. Au văzut săruturi pasionale ale tinerilor, despărțiri dureroase pe-nserat, discuții politice aprinse între moșuleții ieșiți la plimbare, ultimele bârfe împărtășite de prietenele care s-au întâlnit în centru la o cafea și au traversat aleea la întoarcere spre casă… câte și mai câte au văzut și auzit aceste personaje nemișcate. Dacă ar putea să-mi șoptească și mie din secretele și înțelepciunea lor!” – învârtesc ideile distrată, admirând personajele de piatră pe îndelete în timp ce mă îndrept spre biserica St. Giustina. 

Când ajung la biserică, ușile masive de fier sunt închise. Nu știu de ce îi fac ocolul și găsesc în spate o curticică, în care așteaptă pe niște scări dosite, câțiva turiști germani, toropiți de căldură. Și ca să vezi, numai ce ajung acolo, că ușa din spate se deschide și un preot rotofei o lasă deschisă, și ne invită înăuntru, dar așa, cam fără convingere. Unul după altul păsim într-un hram imens de piatră, extrem de pustiu și oarecum întunecat și ne pierdem pe holurile imense, în timp ce preotul aprinde unul câte unul, altarele laterale. 

Privesc picturile și statuile… nimic nou. Am obosit de artă religioasă. Colac peste pupăză, pereții par siniștri și se întrevăd și niște ganguri întunecoase pe ici colo, incuiate cu uși de sticlă, care nu e clar unde se duc. Fără să vreau îmi vin în gând versurile și melodia: “Take me to church/…. Du-ma la biserica

I’ll worship like a dog at the shrine of your lies/…. Te voi venera ca un caine la altarul minciunilor tale

I’ll tell you my sins and you can sharpen your knife/…. Iti voi spune pacatele mele si iti poti ascuti cutitul

Offer me that deathless death/…. Ofera-mi moartea aceea nemuritoare

Good God, let me give you my life/…. Bunule Dumnezeu, lasa-ma sa-ti ofer viata mea!” 

Melodia puternică a apărut pe fonul unor idei, că aici s-au făcut niște judecăți inchizitorii. Chiar, o fi dat vreodată socoteală biserica catolică, pentru – așa zisele orori comise în numele Domnului? 

După ce vizitez și subsolul, deși pictat extrem de frumos, îl găsesc extrem de creapy (înfiorător), ies ușurată din biserică afară, pe ușa principală deschisă recent de preotul dolofan și cobor scările mari sub soare. Dar soarele nu mă mai deranjează, din contră, simt nevoia să mă lumineze, după raita care abia am făcut-o. 

O iau pe ulițe în căutarea bisericii St. Anton. C. și mama ei au insistat să o vizitez neapărat, așa că încerc să o găsesc, sperând că voi avea o experiență mai pozitivă, ca în lăcașul din care abia ce am ieșit. Nu am hartă și habar nu am încotro să mă îndrept, când dau la un colț de stradă peste o familie de americani, benoclându-se într-o hartă și care vociferau direcții, creând ecouri lungi pe străzile orașului. Și dacă au au auzit direcțiile spre St. Anton și toți localnicii din cartier, auzii și eu :), dar m-am ținut după ei, iar în 5 minute eram deja în fața clădirii. 

Experiența din biserica St. Anton este foarte personală și nu cred că pot să descriu nimic din ceea ce am trăit în ea. Pot să vă zic doar că indiferent de ce așteptări am avut, au fost excelate din toate punctele de vedere. Mai mult de atât, nu am mai fost plictisită de artă religioasă, din contra, mi-am zis că așa frumuseți, aș fi în stare să admir la nesfârșit. (nu toate, dar multe)

Am mai colindat pe ici colo prin Padova sub impresiile avute, apoi am luat-o spre gară, pentru a mă urca în trenul spre Veneția. Foarte repede ajung în unul din cele mai renumite orașe din lume. Am auzit atât de multe despre el, inclusiv dezamăgirile turiștilor… încât am sentimentele și așteptările amestecate. 

Când ies din gară, mă așez direct pe scări lângă zecile de turiști așezați acolo și încerc să înțeleg unde am ajuns. Pe canalul din fața scărilor marșează zeci de vaporașe și luntrii cu motor, făcând o gălăgie de toată frumusețea. Găsesc canalul mult prea aglomerat și mă întreb pe unde or fi celebrele gondole. Am plecat de pe scări și am colindat străzile Veneției oră după oră. Și la cât de asaltată de turiști de toate felurile este, am găsit zone complet părăsite și canale pustii. M-am gândit la vremurile în care pe străduțele astea foarte scunse alergau pe întuneric doamne cu rochii pufoase și domnii cu peruci albe le cautau pe după colț și la misterele sau secretele șoptite în ceasul al doisprezecelea. Câte șoapte au auzit pereții ascunși ai Veneției? Câte umbre au lăsat măștile purtate încă din cele mai vechi timpuri pe pereții umezi, scăldați de apele murdare ale canalelor venețiene!?

Sunt supărată pe cei care conduc azi Veneția si fac de rușine dogii de altă dată (despre care C. mi-a vorbit atât de frumos). Clădirile necesită reparație, canalele necesită ordine și mai puține bărci cu motor – eu le-aș interzice complet, iar tarabele cu chinezării amplasate peste tot fără jenă, ar trebui eliminate fără excepție. 

La 21:30 părăsesc Veneția cu trenul spre Padova. De la Padova apoi o iau cătinel spre casă. Ajung la 23, după o plimbare pe întuneric. O găsesc pe C. așezată pe pat cu calculatorul în brațe, luminată de o lămpiță de noapte. Lângă ea, de o parte și  de alta dorm cei doi prichindei. Scena parca e rupta dintr-un film de poveste. C. lucrează ceva de zor, iar eu pe vârful degetelor, mă fac nevăzută în cameră. 

Leave a Reply