Ziua 8 – Verona

posted in: Uncategorized | 0

Primul semn că am ajuns în orașul iubirii, au fost trandafirii imenși care m-au întâmpinat chiar la intrarea în centrul orașului, amplasați jur împrejurul arenei romane. Trandafiri ceruiți, probabil aduși pentru vreun spectacol anume, roșii-roșii, atrăgători de priviri și de fete cochete, care pozează din profil de mult-prea plictisiții parteneri. 

Chitciurile imense din plastic, ma refer la trandafirii de mai sus, erau în directă opoziție tematică cu zidurile străvechi ale arenei romane, creând un context oarecum perfect, pentru ceea ce unii ar numi artă modernă. Astfel că am admirat contrastele cu plăcere, încercând să definitivez în minte, ce înseamnă vechi și îndelungat, față de “project-based” :) 

Cu astfel de filozofii prin minte, marșez în direcția pe care mi-a trasat-o imaginar colega mea pe drumul spre Verona.  Și cum am zis că nu voi da nume în blogul ăsta, iar cele pe care le-am dat, sunt fictive, ne vom rezuma la C. “Cum intri în piața centrală și vezi arena, eventual o vizitezi, o iei frumușel pe strada principală ( pe-acolo pe unde-s multe magazine și merg toți turiștii.) No și când ajungi în capăt, faci dreapta să vezi balconul Julietei, apoi te întorci în partea opusă, pentru a vizita piața “delle Erbe”, unde găsești cafenele, tarabe cu fructe și legume, dar cel mai important pilonul pe care tronează leul cu laba pe carte, renumitul simbol venețian.” -mi-a dat indicații explicite C. pe un ton extrem de jovial și entuziasmat. Deși în mașină indicațiile par ambiguie, acum pe lângă arenă o iau după turiști și găsesc numaidecât strada cu pricina, apoi fac dreapta în capăt și ajung… într-un gang plin de lume. 

După mulțimea piestriță și după pereții împânziți cu înscrisuri și inimioare, realizez că undeva nu departe o fi balconul Julietei. Îmi fac loc prin mulțime și reușesc să zăresc balconul și statuia Julietei, la care e o coadă imensă pentru făcut poze. O fată cuprinde statuia din spate și pune cu nonșalanță mâna pe sânul dezgolit. După ce e “imortalizată” de mama ei în aparatul digital, face loc pe statue unui domn cu ochi înguști, pe la 50 de ani, care pare nehotărât unde să pună mâna. Făcând câteva tumbe nesigure deasupra sânului și neîndrăznind să-l atingă, e forțat de fotografa de vizavi, cu un agresiv “oniaiyà”, să-și coboare sfios palma pe sân, apoi să-și deseneze și-un zâmbet cât toată gura. 

După ce coboară de pe statuie, în locul lui urcă o domnișoară… dar obosită, îmi mut privirea pe pereți și citesc la întâplare câteva mesaje scrise cu carioca. “Sper că vom fi împreună din nou”, “L+B- Love pentru totdeauna” sau “Markus & Emilia – love până la moarte” și tot așa, multe-multe, unele peste altele scrise și lipite cu gumă de mestecat… “Teenagers” – mă gândesc amuzată, iar atmosfera asta nu mă romanțează și nici emoționează. Cu toate astea, mă apropii de statue și o ating pe picior, gândindu-mă că un picuț de energie din asta de iubire, mi-ar prinde și mie bine :) Verona – orașul iubirii. Zău dacă aș fi știut înainte să-mi spună gașca de nebunatici din BlaBlaCar. “Mergi în Verona? Aaa, te duci să vezi baconul Julietei” – mi-au zis ei râzând. 

Culorile Veronei sunt impresionante. Când ajung în piața “delle Erbe”, mă copleșesc galbenul și portocaliul mediteranean, dar mai ales mă impresionează pereții pictați în exterior a clădirii din dreapta. Verona e plină de flori, de străduțe întortochiate, de scări, de dealuri și văi. Merg și merg neîncetat, luând-o când colo, când dincolo, după cum mă duce capul și bucurându-mă de vechea și superba noastră Europă. 

” Veșnic… ce înseamnă veșnic… 

nu există veșnic când totul e sortit pierii… 

statui și fluturi, flori și monumente,

 toate-și găsesc sfârșitul într-o zi… 

chiar dacă antice, chiar dacă sunt și astăzi în picioare… 

cine știe cât vor dăuinui?

 cine știe… cine știe…. 

azi, mâine, poimâine și apoi… nu vor mai fi …” – mi se rotesc gândurile în cap. 

Afară e cald. Toropeală. Abia îmi mișc picioarele spre râu. Caut “Puente Vecchio” și ruinile teatrului roman. “Dacă stăteai mai mult, mergeam la un concert de la teatru sau arenă! Sunt foarte frumoase și atmosfera e deosebită” – îmi răsună vocea vioaie a lui C. în cap. După ce trec pe lângă câteva bisericuțe, ajung în fața la podul cu pricina.  

Urc pe pod și când văd râul Adige, iar pe de-oparte și de alta dealuri mici acoperite de copaci și cetățui, mă copleșesc netam-nesam emoțiile. Lacrimi de recunoștință curg pe obraji și îmi vine dă năcaz că-s așa sclifosită, să fac o baie :) “La râul Adige, m-am oprit și-am plâns” – mă iau eu peste picior cu renumitul titlu Coehlian .

Urc sus de tot și văd Verona în palmă. După ce m-am prăjit sub soarele torid, acum uit cât sunt de obosită. Roșiatice și multicolore clipocesc în zare – case  și căsuțe, turnuri și tunulețe, poduri și podețe separate de râul Adige, care șerpuiește prin mijlocul orașului. Place Verona. Tare tare place. Iar la coborâre găsesc și o gelaterie, de unde cumpăr o înghețată foarte gustoasă, cea mai bună de până acum. Cu gândul să bag un raiting pe Tripadvisor pentru gelateria respectivă, alerg spre gară, de unde iau trenul spre lacul “de Garda”! 

Căldura e atât de mare și picioarele dor atât de mult, încât nu am chef de nici un lac. Mă oblig și mă îmbii, și uite-așa, pas cu pas, după ce cobor din gară, fac o raită a orașului și ajung și la marginea imensului lac. Asaltat de bărci de toate soiurile, lacul strălucește sub razele soarelui și tronează impozant, mărginit în depărtare de munți. Mă opresc acolo și găsesc un loc de umbră, unde mă trântesc obosită și unde reușesc după atâta timp, să scriu la blog. Mă cert în gând că am rămas atât de în urmă, dar zilele zboară una după alta, iar seara, de cele mai multe ori, nu știu când pun capul pe piernă. 

Și cât de fericită sunt să pot scrie, când iarba mă gâdilă sub picioare, iar în pauzele dintre așternerea gândurilor, ochiul se poate odihni pe luciri de apă, în care se oglindesc sfioase creste de munți și dealuri. După lac, iau trenul înapoi spre Verona, de unde C. mă ia acasă. “Ți-a plăcut, Verona?” – mă întreabă. ” O da!” 

Și după o zi din asta nebună, seara mă liniștesc într-o atmosferă foarte familiară, cu discuții diverse cu C și mama ei.   Ne aducem aminte de liceu, de zilele de școală și aducem la zi evenimentele petrecute în ultimii ani. Realizăm amândouă că am făcut facultatea în același oraș și că nu ni s-au intersectat drumurile niciodată.  “Ce era în capul nostru?” – mă întreabă C. amuzată. ” Ce să fie? Parcă adolescenții au ceva în cap?” :) 

C. are doi băieței. Ăl mai măricel e foarte independent și de sine stătător. Ăst mai mic, nu are încă un an și mami reprezintă pentru el – tot universul :) Așa că urmăresc dintr-o parte ce înseamnă să fii mamă de bebe, câtă răbdare îți trebuie, câtă atenție. Îmi place că întrezăresc în felul ei de-a fi o doză de acceptare și că îmbrățișează, fără a pune în discuție, necesitatea copilului de a fi mereu alături de ea.  În ziua de astăzi, când punem la îndoială tot și toate, îmi pare bine să văd un exemplu în care lucrurile se fac natural, prezervând energia psihică pentru proiecte mai importante. Mă gândesc și la mine, eu sigur aș fi obosit în locul ei :) 

Una peste alta, călătoria asta îmi dăruie mult mai multe decât lecții de istorie sau artă și peisaje. 

Leave a Reply