Ziua 52,53 (17, 18 iulie) – Muxia – Finisterre – Santiago Aeroport

posted in: Uncategorized | 2

A doua zi dimineață, după un mic dejun cu vedere la ocean, în albergue, cu mâncare cumpărată de cu seară și ceai de tei în loc de cafea, că asta am în rucsac, mă îndrept spre autobusul ce duce spre Finisterre. A fost cel mai frumos mic dejun pe care l-am avut, datorită vederii pe care o am stând la masă.
Eu nu mai merg. Încă 30 km între Muxia și Finisterre, nu mai reprezintă nimic pentru mine. Drumul meu s-a terminat ieri, mâine am avion spre Barcelona, apoi dimineața următoare spre Hamburg. Așa că în loc să merg, prefer să mă bucur de ce m-o aștepta în Finisterre.
Autobusul circulă vreo 40-50 min și în drum trecem prin orașul Cee. Frumos. Fac și o poză la o biserică-castelaș. Când ajung în Finisterre, primul impuls e să ma urc în autobus și să mă întorc în Muxia. Pfff. Urât. Mașini, gălăgie, lume multă, case înghesuite și neîngrijite. Peste tot e un aer nu prea plăcut. Străzile sunt pline de hippy bronzați și flocoși cu haine lălâi, ce duc câini de lesă. Cum vine asta nu înțeleg, dar toți au câte un câine.
Într-un final ajung la un albergue pe care mi l-a recomandat cineva – „La sol y la luna”. Hippy și ăsta. Când ajung și-l văd, mă gândesc să mă mut, dar prea târziu. Proprietarul mă prinde la colț de stradă, așa că-l urmăresc spre intrare. Nu miroase urât și nu e murdar, deci rămân. Dau nas în nas aici cu mulți cunoscuți. Un tip pe care l-am cunoscut în Santiago și cu care m-am tot întâlnit pe camino spre Finisterre. Două tipe pe care le cunosc dinainte de Santiago, pentru că am stat împreună la un albergue parohial. Alte două tipe pe care le-am cunoscut la fel cu vreo două-trei săptămâni înainte, nu le știu cum le cheamă, nici ele nu știu cum mă cheamă, în schimb m-au luat în brațe pentru că a câștigat Germania la fotbal! Probabil știau ele ceva cu mine și Germania, în fine, n-am stat să le dezaprob, că o îmbrățișare bună e întotdeauna binevenită. :) Și o tipă din Austria pe care o știu tot așa de câteva zile. Pe scurt ne-am adunat.
Cu toate astea seara, nu am cu cine să mă duc la „Capul Fisterra”, care e la 3,5 km de oraș, practic cel mai îndepărtat punct al acestei coaste în ocean. Dar nu e bai. Singură!
Merg la un internet cafe să-mi fac check-in-ul pentru avionul de mâine. După ce butonez 15 min, ies la printer două bilete frumușele de tot, unul spre Barcelona și unul spre Hamburg. Fericită tare dau să ies din locație, când văd că biletele mele sunt trecute cu alt nume! În loc de numele de familie, nu știu de ce, e trecut un username, pe care l-am oferit companiei, ca să mă țină minte în baza de date! O,no! Cum adică username? Nu e posibil! Ce mă fac???
Mă uit pe net zeci de minute disperată la maxim, dar nu găsesc nici o informație! Trebuie să sun, dar nu știu spaniolă și nici nu am telefon, pe scurt f…..ck!!!!
Încercând să mă calmez și cântând „Que sera, sera”, mă pornesc spre Capul Fisterra – km 0, că începe a se însera! Deja știu ce o să ard. O brățară de piele, ceva natural să nu poluez aerul cu ceva de plastic. „Dacă e să mai stau aici la „capătul lumii” – asta e!”- mă gândesc mestecând problema cu biletul de avion. Culmea este că m-a sunat și soțul meu și mi-a zis că nu s-a extras nici un ban pentru biletul ăsta. Pe scurt, nu prea cred că e plătit. Și acum – numele e greșit. E clar, nu zbor! Sau?
Numai ce încep să urc dealul – pac și dau nas în nas cu Ivan și Nadia! Wow! Pe Ivan î-l stiți, despre Nadia nu am scris, dar am mers cu ea o parte din drum pe Camino Finisterre și ne-am tot ciocnit zilele astea. Se pare că și ei se cunosc între ei. Unde mergeți – tot acolo! Ura! Pentru ei e al doilea asfințit. Nu prea am așteptări, ce poate combate frumusețea din Muxia de ieri?
Ce greșeală! Da, da, da! Atât de frumos e Cap Finisterre! Nu am cuvinte să descriu! Când ajungem e deja trecut de 9! Ceața urcă fâșii-fâșii, creând paralele de nebuloasă și soare. Capul de munte e verde și stâncos, soarele luminează ceața și crează curcubee. Pe pietrele abrupte coboară pelerini în căutarea apei. Sunt porțiuni unde nu poți vedea nimic. E mistic, e periculos. E fantastic.

 

Eu și Nadia, pentru că Ivan a dispărut „să-și spele pantofii” (bărbații, vin cu niște scuze să fie singuri, de te lasă cu dureri de fălci de la atâta râs) – în fine, eu și Nadia, ne alăturăm unui grup de două doamne care vor să ardă ceva. Imediat ni se alătură o nemțoaică cu voce subțire și o tipă pe care am văzut-o la mine în albergue! Suntem 6 țăcănite, care nu se cunosc între ele, dar încercăm toate să ardem câte ceva – că de – e ritual de final! Cea mai țăcănită tanti – arde saboții cu care a mers. Buni-bunuți. Pfff. Eu pun brățara. Nadia pune o frunză, că nu se poate despărți nimic din ce are. Celelalte două – pun niște șosete. N-avem hârtie. „Cum n-avem? Ia-te aici – două bilete numai bune de ars” – fac eu. Și le povestesc despre faptul că am mâine bilet de avion, dar de fapt nu am! Ele râd. Mai scotocim prin tufarii din jur și găsim bilețele lăsate de pelerini. Așa că adunăm suficientă hârtie. Tipa de la mine din albergue, știe să aprindă un foc de toată frumusețea. Ea nu arde nimic, dar știe să dea foc, e nemaipomenită. Toate celelalte o urmărim, cum din nimicuri, pe un vânt aprig, reușește să aprindă ditamai flacăra. Și de aici – începe nebunia. Afară suflă vântul. Ceața ne învăluie în pâcle ce apar și dispar. Ele vor cântec. Eu mă urc pe un pietroi în fața focului și le cânt romanțe de Eminescu. Declanșez nebunia completă. Rând pe rând, vin sus câte una și spun rugăciuni sau cântă ceva. Până și nemțoaica, luptându-se cu vântul, scoate o rugăciune pițigăiată în limba germană. Noi toate aplaudăm. Lumea trece pe lângă noi, ca pe lângă balamuc! Nu mai e nimeni să ardă ceva, nu mai cântă și nu se mai roagă nimeni cocoțat pe pietroi, ci noi. Soarele se lasă și sub ultimele raze, ne îmbrățișăm, râdem și plângem, ne încurajăm și ne dăm sfaturi una-celeilalte. Aproape de finiș, nu știu de unde apare un tip. Pe focul ce se stinge, adaugă și el ceva de ars. Noi î-l obligăm să se cațere pe pietroi și să zică ceva. În culmea zăpăcelii, nenea se urcă și cântă într-o limbă ciudată preț de câteva minute. Când coboară î-l întreb ce limbă a fost asta. „Bască” – zice el. „Wow” – fac eu – „și uite așa închei un ciclu, pentru că din țara bască am plecat la drum!” Aici descoperim că fiecare dintre noi a făcut un alt fel de Camino. Eu am făcut Camino Frances, tipa din Germania – Camino Portuges, o altă tipă – Camino del Norte și cea cu papucii a plecat din Sevilla! Extrem de uimite, ne privim una pe cealaltă. Nici dacă am fi vrut să organizăm așa ceva – ar fi fost practic imposibil.
Ne despărțim fără să știm cum ne cheamă, dar fiind cele mai bune prietene. Fiecare se îndreaptă spre patul lui, apoi țara lui, dar acest moment, acest asfințit de soare î-l vom purta mereu în suflet. Nu ne cunoaștem, dar știm atât de multe una despre cealaltă. Nu avem nimic în comun și totuși iată-ne aici, celebrând același lucru – finalul unui pelerinaj, menit să ne ajute să urcăm încă o treaptă spre a fi oameni mai buni. Când orizontul devine roșu, nu mai suntem împreună, eu urc tăcută pietrele și apoi cobor șoseaua spre viața de zi cu zi, spre lumea „reală”. Pe drum mă întreb ce am să fac mâine… mai am sau nu un zbor, mai plec sau nu acasă?
Noaptea sunt singură în cameră. Mă mănâncă picioarele și mâinile și tot. Nu e zare de țânțar. Sunt probabil ploșnițe, sau nu știu ce- dar ceva mă mușcă prin somn. La 3 de noapte, mă ridic din pat și scutur tot din rucsac, scutur sacul de dormit, dar nu găsesc nici o jigodie. Nu-i nimic și totuși am bube. Într-un final aranjez totul la loc și mă bușește râsul. Iată-mă aici, la 8 săptămâni după, la același trei de noapte, scotocind prin rucsac! :)
Dimineața, pe la 10, foarte relaxată merg la oficiul de turism să întreb ce să fac cu biletele de avion, poate știu ei ceva. Tipa de acolo încearcă să sune pe toate telefoanele, dar nu reușește. Mă plimb prin Finisterre, neștiind dacă să îndrăznesc să merg direct la aeroport sau să rămân pe-aici încă o săptămână două, pâna î-mi fac rost de un bilet nou, mă bucur de vacantă. Poate că e nevoie să mai stau aici? Ca nu înțeleg dilema asta, apărută peste noapte și care nu are nici o logică.
Nuuuu. Nu mai pot sta. E finiș. Vreau acasă și trebuie să scap de gândacii din sacul de dormit, care nu se văd, dar care cred că mișună pe-acolo. Iaccccc.
La 14 mă urc în autobus și plec spre Santiago. Ajung la 17 când iau imediat autobusul spre aeroport. În aeroport însă descopăr că firma la care am eu bilet deschide abia la 19:30! Dar! când se deschide biroul, problema se rezolvă, pentru că în internet cafe, de disperare, am completat toate datele mele pe unde s-a putut, așa că tanti de la ghișeu m-a identificat cu pașaportul și m-a lăsat să plec. La 21:00 fac îmbarcarea spre Barcelona. Simt că e o minune adevărată, pentru că eu știam că nu se poate zbura cu nume greșit. Dar uite că s-a putut. Uraaa!
În timp ce zbor îmi amintesc de cuvintele preotului de la slujba din catedrala din Santiago, ce răsună și acum ca un ecou: „Pelerinajul fizic s-a terminat, dar adevăratul pelerinaj, cel spiritual, cel al vieții, abia acum începe.” La cine s-o fi terminat, pelerinajul fizic – e bine, dar eu mai am de luptat cu „prietenii” dun rucsac. Oricum, după ce mă deparazitez – vă anunț – ce anume am „înhățat” și ce nu. Am respectat cu strictețe toate normele de igienă, dar am simțit în Santiago, că prin albergue, oricât de mult nu s-ar lupta, musafirii nepoftiți mișună în toate cele. Dacă altă dată acest lucru m-ar fi îngrozit, acum am o atitudine foarte calmă, asta e – până la urmă tot am să scap de ei. E neplăcut, dar e un efect secundar ce vine o dată cu plăcerea aventurii – Camino de Santiago! :)
Unii au noroc și nu înhață niciodată nimic. La mine problema e că mi-a fost frică tare să nu preiau gândaci din ăștia, na, acum m-am lecuit și de frica asta. :) Deși e doar o bănuială, n-am găsit încă nici unul, abia după dezinfecție voi ști cu siguranță dacă a fost doar în capul meu sau chiar… of, am și eu din ăștia.
Noaptea urmează să mi-o petrec în aeroport, dat fiind faptul că între zboruri e o diferență de patru ore – așa că între 1 și 5, voi zace pe vreun scaun, podea, sau ce-o fi. Dar nu contează, merg acasă! Ura!

2 Responses

  1. albinuta lore

    ai reusiiiiit!!!!! stiam eu:)deja ma maninca pielea:)))

    • am reusit :) cu ajutor de sus si nu numai :) mult succes si bucurie pe drum, cand va fi sa fie!!!

Leave a Reply