Ziua 50,51 (15, 16 iulie) – Oliveroa – Dumbria – Muxia

posted in: Uncategorized | 0

A doua zi am plecat din albergue noaptea la 6:15! Era întuneric și toți cei pe care i-am trezit cu fojgăitul de pe la 5:45, m-au înjurat destul de puternic, pentru că nu am avut spor deloc.
Am plecat cu noaptea-n cap, dar ieri am făcut 33 km și acum plecată dis-de-dimineață… cu grija să ajung la Muxia – încă o zi de 31-32 km… picioarele nu vroiau să meargă deloc și dispoziția era sub cotele normale. M-am cam târât primii doi-trei km, până când am ajuns într-un vârf de munte cu niște priveliști atât de spectaculoase, încât buna dispoziție a mai crescut. Dar chiar și așa am continuat foarte greu. Am ajuns în Dumbria, km 12 – pe la 10:30, adică mi-a luat 4 ore să fac bucata asta de drum. În Dumbria m-am trântit în singura cafenea și la o ceașcă de ceai, am realizat că nu mai pot să merg și că dacă vreau să mă bucur de drum, am nevoie de odihnă. Am mers atâția km și tot n-am prins la minte, tot încerc să-mi neglijez corpul, „depășindu-mi” limitele fizice, dar nu fac altceva decât să înrăutățesc situația. Asta sunt eu, așa merg, atât pot – dacă vreau să merg, dacă vreau să mă bucur – e bine să mă accept și să î-mi ascult nevoile. Așa că m-am hotărât să mă duc la albergue municipal și să mă cazez. Acolo am cunoscut-o pe Clara, cu care am petrecut restul timpului. Ea m-a încurajat să merg la piscină și amândouă, fără costume de baie!, ne-am dus ca două „nebune” la piscina publică locală, gratuită pentru pelerinii care stau la albergue municipal. Eu port o rochie-tricou, ca să nu arăt chiar de tot în ultimul hal. Copiii din piscină când m-au văzut au înotat spre mine și au început să vorbească cu mine și să râdă. O fetiță mai îndrăzneață mă întreabă în engleză cum mă cheamă. Eu î-i răspund și-i zic bravo că știe engleză. Da de unde, că mai mult nu știa nimic. În schimb îmi spune în spaniolă că am nevoie de costum de baie și de căciulă ca să intru în piscină. Pe scurt circ. Mie nu-mi pasă. Costumul de baie l-am părăsit la Leon. Și nu am regretat nici o secundă. Așa că intru cu rochia sub duș, apoi cobor în piscină. Clara nu are curaj, stă pe iarbă și se uită, cum copiii încearcă să mă ajungă din urmă prin piscină. Instructorul de pe mal se face că nu existăm, părinții la fel. Suntem fenomenul „loco” dar destul de rar prin zona asta, așa că suntem tolerate.
Apa î-mi face bine, mușchii se relaxează și după ce le trag o cătătură cât se poate de urâtă odraslelor obraznice, sunt lăsată în pace. După ceva timp intră și Clara în apă și face ture – ture bucurându-se pe cât posibil de oportunitatea de a înota.
Seara fac cunoștință cu niște spanioli care fac camino a treia oară, pe rute diferite. Avem ce povesti, așa că discutăm diverse timp de un ceas. Mergem la culcare târziu, dar cui î-i pasă, mâine putem să ne trezim la ce oră vrem.
A doua zi plecăm din Dumbria, eu și Clara pe la 9:30! Spre Muxia. Drumul e foarte frumos, dar înaintăm amândouă cu pasul melcului. Ne oprim pe ici – colo, însă la un moment dat ne despărțim.
În Os-Muinos știu că voi vedea (probabil) pentru prima oară apa (marea). Dar merg fără nici o așteptare. La ieșirea dintr-o localitate, o iau pe scurtătură, însă nu mai găsesc calea pelerinilor. Tot încercând să dau de ea, mă pierd în vârful munților, în niște locuri cu adevărat sălbatice. Speriată de-a dreptul, de faptul că sunt extrem de departe de orice fel de drum, mă întorc înapoi. Într-un final descopăr o șosea și o iau pe-acolo în speranța să ajung la următorul sat unde voi putea regăsi calea pelerinilor. Am avut o doză cumplită de adrenalină, acolo sus, pierdută complet între copaci pe munte, în sălbăticie, fără nici un fel de cărare, așa că acum sunt stoarsă de puteri. La întoarcere m-am rugat la Dumnezeu să găsesc drumul și să nu dau nas în nas cu nici un fel de juvină.
Șoseaua se termină într-un sat și descopăr într-adevăr ruta noastră de camino. Merg și! văd apa! Albastră cu fire de spumă albă, strălucește printre copaci. Fără a avea timp de gândire o iau la goană și alerg, plângând spre ea. Lacrimile au țâșnit fără să înțeleg ce se întâmplă. Cum drumul nu duce încolo, descopăr o potecă mică și îngustă de-a dreptul prin pădure, care în două minute mă scoate pe niște petroaie imense, ce izolează o plajă mică, cu nisip alb și pustie! E atât de ferită de copaci, încât nimeni nu e acolo. Sar, strig și urlu! Am ajuns! Iată-l oceanul, cu apele-i nemărginite, cu orizontul ce se contopește cu cerul, cu pescărușii ce urlă , rotindu-se deasupra în căutarea hrănii. Plâng de fericire!
Am parcurs atâția km în aproape două luni, dar am reușit să ajung aici – la ocean, 860 km pe propriile mele picioare. Sunt atât de recunoscătoare și atât de împlinită, încât emoțiile î-mi sugrumă lacrimile, râsetul și bucuria. În picioare, pe pietre, respir adânc mirosul mării și privesc golful din față, în care, iată, dansează și se rotesc nebune câteva bărci și corăbii. Ce se întâmplă? Admir rotațiile rapide ale corăbioarelor împodobite cu stegulețe colorate. Pe malul de vizavi, urale de artificii zboară spre cer. Trâmbițe și sunete de goarnă răsună peste tot. „Sunt pentru mine” – râd eu. „O, Doamne, cum știi tu să organizezi aceste coincidențe pentru noi! Cât de mult ne răsfeți!”
Mă descalț și îmi las lucrurile pe pietre, apoi calc pe nisipul alb spre apă. Plaja e plină de alge și nimicuri ciudățele, dar totul e atât de frumos și de incredibil! Totul e atât de incredibil. Ajung la apa azurie și nemaipomenit de limpede. Dar rece ca ghiața. Mă arunc în apă, pentu că mi-am promis că o voi face. Dar ies repede, nu se știe ce răcușori își duc traiul în golful ăsta neumblat de oameni.
Au trecut 10-15 minute și nu mai e nici zare de barcă pe mare. S-au liniștit trâmbețele și artificiile. E tăcere. Doar valurile line se aud spărgându-se de pietre. Mă usuc întinsă pe o rocă fierbinte. Fără nici o grijă. Singură. Toată lumea e a mea! Mă simt o copilă a Universului, o regină-a lumii, un spirit feminin independent – plin de iubire pentru natură și atât de liber!
După o oră, mă îmbrac și plec. Am pe picioare nisip care nu se curăță, dar cui î-i pasă. Plec mai departe și am atât de multă energie. Merg, dar drumul meu s-a terminat. În fața mea e Muxia, dar nu mai e nevoie să pun un nume sfârșitului. Călătoria mea s-a încheiat pe o plajă fără nume, o plajă numai pentru mine, spre care m-au dus picioarele singure într-un acces de nebunie.
În două ore ajung și în Muxia. Un cap de stâncă ce se întinde spre ape, cu zeci de stânci împrejur. Muxia e cunoscută ca – „coasta morții” (Costa del Muerte). Pe timpuri corăbiile și bărcile ce se aventurau aici, se spărgeau de stânci, fiind împinse de valurile ce alergau spre mal.
Muxia e frumoasă, e diferită de tot ce am văzut până acum. Nu în zadar există atât de multe legende legate de stânca asta singulară din mare. Se spune că aici veneau pe vremuri druizii și se rugau pentru izbăvire și ridicarea sufletelor celor plecați spre cer.
Mă cazez la albergue „Delfin” – superb. Chiar pe malul apei, cu geamurile mari, astfel stând pe canapea, poți admira valurile spumegânde, ce leagănă bărcile și pescărușii veseli, cu ochii ageri după hrana mișcătoare din apă.
Seara la 9:30 merg să întâlnesc asfințitul soarelui. Descopăr biserica, lovită în ultima iarnă de apă și fulger, astfel arsă și dărâmată. Deasupra ei lucrează o macara. Se reface. Cum să nu se refacă o astfel de frumusețe. O catedrală măreață ce-și întinde turlele peste petroaiele ce ies din ocean. Pelerinii stau unul câte unul, cocoțați pe câte un petroi, așteptând dispariția soarelui în orizontul oceanic nemărginit. Pot înțelege fascinația pelerinilor de demult – căci dacă nu cunoști fizică, singura întrebare e „Daca azi soarele se scufundă în ocean, de unde va mai răsare mâine?” :)
Mă așez și eu pe o stâncă și admir cum dispare, sfert după sfert – globul de foc, cu nume de soare, atât de frumos și mistic, atât de important pentru supraviețuirea noastră. Oare există ceva în lumea asta ce poate concura cu natura? Frumusețea naturii nu poate fi combătută de nici o piesă arhitecturală din lume. Nu există final mai frumos decât să stai pe stâncile lovite de valuri și să urmărești cum globul de foc se retrage de pe coasta noastră, pentru a lumina pentru o alta!
Înapoi descopăr cât de simpatic e orășelul în lumina lămpilor ce se aprind rând pe rând. Mă întorc pe o cărăruie izolată cu ziduri de piatră, atât de intimă și atât de plină de mistere. Pescărușii î-și caută locuri de somn, alergând pe acoperișuri, iar unii-s deja cocoțați pe hornuri sau turle, și scot ultimele strigăte spre ocean. Valurile se izbesc de coastă scoțând sunete înfundate. Undeva în depărtare răzbate-o melodie romantică dintr-un bar. Tot amalgamul acesta fonic crează pace și „liniște”, domolind până și cele mai cumplite zbuciume interioare.
În pat la culcare, privesc spre câteva bube de pe picioare. Par a fi mușcături de țânțari. Dar de unde? Ziua umblu doar în pantaloni lungi, iar noaptea dorm în sacul de dormit. Rotesc ochii îngrijorată, sper să nu fie gândaci de pat, adică ploșnițe. Nu,nu,nu!

Leave a Reply