Ziua 5 – Pisa – Firenze (Florența)

posted in: Uncategorized | 1

Tgduc-tgdâc-tgduc… face trenul, în timp ce alunecă cu viteză pe șine, șuierând vântul prin gemurile deschise și fluturând ciucurii de la șalul care-mi acoperă umerii. În sfârșit e răcoare. Ce plăcere. Răcoarea mă relaxează și mă bucură enorm, împreună cu imaginile ce se aleargă prin geam una câte una, luptând frenetic pentru a ocupa prima poziție în hublou. Ba muntele, ba copacii, ba tunelurile întunecoase, toate se înlocuiesc una pe cealaltă, rând pe rând, pentru a dispărea în secunda următoare pentru totdeauna. 

Mă gândesc la Pisa… și la celebrul turn înclinat… de care mi-a povestit atât frumos bunica, mămăița noastră, care e profesoare de istorie și prin casa căreia, am regăsit imagini din istoria europei, încă de mic copil. Așa că sunt extrem de încântată și mă bucur în sinea mea, de parcă iată-iată voi primi un cadou mare de la moș Craciun. :) Cadourile sunt diferite, unele materiale, altele sufletești – și călătoria asta, deși a presupus efort fizic, până acum s-a adeverit a fi o adevărată binecuvântare sufletească. 

Dacă tot învârt “Pisa” prin minte, hop că mă trezesc cu versuri asociate prin rimă cu Tisa :) “De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a./ Că nu mai poate străbate,/ De atâta străinătate!” Of, Eminescule…! Și dacă tot am intrat pe vers, țop că naște și creierul meu unul: ” De la Pisa pân-la Nistru/ Eu marșez sub lir de sistru/ Vechea Europă inspiră/ Pentru vers și pentru liră!”

Pe la 10 sunt deja la Pisa. Am plecat dis-de-dimineață, am avut tren la 06:30. Gazda nu s-a trezit și eu am tras ușa după mine și am alergat la gară, că mai-mai să scap trenul :) Italienii vorbesc în metrou și la 6 dimineața la telefon :) Doamne, ce haioși! Asta pentru că nu înțeleg tot ce spun și mă încânt cu melodicitatea limbii :) 

Când ies din gară, observ satisfăcută, că nu sunt singura cu cocoașa în spinare. Suntem mulți cocoșați și toți ne împingem să ne benoclăm la harta orașului, amplasată la ieșirea din gară și mozolită de localnici, pentru a nu vedea unde e turnul :) Dar noi oricum ne-am prins destul de repede :) acolo unde e o gaură mare în hartă – e și turnul :)  Decid însă să las turnul la urmă și să o iau la nimereală pe străduțe, în căutarea eventual și a unei cafenele în care pot să-mi încarc telefonul complet descărcat!  :) 

Pisa pare un oraș vioi, gălăgios și extrem de populat, nu doar de turiști, ci și de localnici. După ce traversez un podeț tipic pentru arhitectura italiană :) ajung într-o zonă a orașului mai puțin atacată de turiștii în căutarea celebrului turn. Aici găsesc o cafenea cochetă, cu mâncare tipică, la mesele căreia zac doi-trei localnici. Mănânc o superbitate de Lasagna, în timp ce se încarcă telefonul și mă gândesc așa, că ar fi corect, să existe în rai și mâncare italienească – știți voi… în caz că ajungem vre-unul acolo :) 

După o pauză de “dolce far niente”, mă pornesc prin ocolirea orașului spre minunatul turn. Și nu știu cum fac, fără nici o hartă și fără nici un indicator, numaidecât dau de el. Îl zăresc bruc și inima bate tare-tare. E “hop pe-oparte”! Exact cum mă așteptam. (De parcă putea fi altfel :)!!! ) Dar mult mai frumos ca în poze. Turnul este o bijuterie arhitecturală, nu doar un paradox ingineresc. E placat cu marmură fină și este acoperit cu diverse modele și statuiete, o încântare. Tot aici este și o catedrală, și un muzeu – toate merită vizitate. 

Când ajung mai aproape, descopăr că turnul e înconjurat de multe pajiști cu iarbă. Iar pe pajiști lumea face aerobic în lumina flash-urilor, încercând să pozeze care mai de care, astfel încât în poză să sprijine turnul să nu pice :) Extrem de amuzată, mă întind pe jos să absorb prin orice por și cu orice celulă frumusețea asta, în combinație cu iarba moale și catifelată sub picioare. Nu știu, cui pot să mulțumesc pentru așa ceva? Tuturor ălora care au contribuit, le mulțumesc din tot sufletul!!!  De la cei care au ridicat minunea asta, la cei care o păstrează, turiștilor care vin și ajută la sporul acestui loc, și celor care m-au inspirat prin sfaturi și recomandări sau orice altă chestie, să fiu exact acum și aici! 

Dau ocolul zonei. Cumva îmi amintește de Stonehenge. Mă refer la felul în care e pus monumentul în valoare și la atmosferă. :) nu la pietroaie :) sau poate ceva din energia locului, face respectiva asociere, habar nu am. Oricum, chiar și după o oră, nu vreau să plec de aici. Aș putea să stau aici mult și bine, pentru că e, cu adevărat, desăvârșit. 

Între turn și muzeu tronează un monument metalic sub forma unui glob în cinstea extraordinarului astrofizician Galileo Galilei, născut la Pisa. La ieșirea din parc, descopăr de fapt intrarea oficială – ornată toată cu statui de-o frumusețe rară. Surpiză sunt caleștile cu cai, ce-și așteaptă turiștii, dornici de a face un tur al Pisei la galop. Cu mare regret, părăsesc locația, sperând să mă reîntorc, de mână cu vreun prichindel, căruia să-i povestesc cu mare drag despre măreția monumentului și să-l îmbii să “sprijine” turnul să nu pice :) 

La gară mă întâlnesc cu o tipă drăguță, de pe BlaBlaCar, care cu doar 4 euro mă duce cu mașina la Firenze. Știe să vorbească perfect germană și scărpinăm limbile în germană tot drumul, povestind tot felul de teme, de parcă ne-am cunoaște de-o veșnicie. Într-un moment de tăcere, mă străfulgeră pe tema asta o idee trăznită. Că de fapt mă întâlnesc mereu cu aceeași persoană, doar că e îmbracătă diferit, are alt sex și are vârstă diferită. Chestii de suprafață. In rest, indiferent de limbă și alte aspecte, povestesc cu aceeași persoană/entitate, pe care simt că o știu dintotdeauna. Mă scutur de o așa închipuire :) și continui pălăvrăgeala, încercând să-mi caut cuvintele în limba “încâlcitoare de limbi” – germana :) 

Când cobor în Firenze, nu simt nimic, ce-i drept, sunt puțin debusolată, pentru că am telefonul descărcat și nu mai am Gps să merg la adresa locației unde mi-am făcut o rezervare. (A fost imposibil să găsesc gazdă la Firenze, mi-au scris toate că e lună de vârf și că au oaspeți programați cu n luni înainte). 

După ce umblu brambura, intuitiv chipurile, că am apucat să mă uit de dimineață un pic pe hartă, înțeleg că o să umblu mult și bine fărâ rost. Prea multe străzi, prea multă lume. Am rucsacul enorm în spate, nu ajută deloc. La Pisa am găsit până la urmă o cameră de depozitare unde l-am lăsat cât am dat o raită prin oraș și acum aș vrea să-l arunc cât colea din spate. Nu vă mai zic cum mă dor picioarele. Nu ca pe Camino, dar destul. Una peste alta, am remarcat azi dimineață în tren niște bășici grozave pe călcâie. Dureroase și umflate de mamă-mamă. “Nu-mi era dor de voi”- le-am zis. Și ele mi-au răspuns zemflemitor că au venit la pachet :)

În fine, după ce umblu aiurea, dau de niște tarabe pline cu prostioare pe undeva prin piețele centrale ale orașului! Acolo cumpăr o hartă și dibuiesc imediat adresa. Culmea, nu-s departe deloc. Șotânc-șotânc, într-un final ajung la hotel. Mă cazez într-o cameră cu adolescente britanice. Și pentru că zac fără mișcare în pat, doar doar or termina de pulsat picioarele, aud fără să vreau, una după alta,  bârfe și glume juvenile cu accent britanic :) Am I lucky or what?! :)

După duș, parcă am prins la puteri :) afară e 19 și până la 22, mă pierd pe străzile întortochiate ale Florenței. Pe la 21 mă opresc la domul central și bucată cu bucată, îl privesc prostește fără să mă satur. Nu e plin cu statui sau cu ornamente deosebite, dar culorile în care e pictat….! Să nu mai spun, că afară bate vântul și s-a lăsat o ușoară răcoare. S-a făcut seară și o lună plină, mare-mare,  de toată frumusețea și-a făcut apariția pe cer. Undeva la un colț de catedrală, cântă un tânăr la flaut, iar buclele-mi răzlețe dansează la braț cu adierile de vară. Firenze, bine te-am “regăsit”! 

One Response

  1. Navigand pe netul romanesc iata ca am nimerit pe pagina
    dvs.. Nu pot sa nu remarc ca sunt placut surprins
    de calitatea informatiilor de pe aceasta pagina si
    va doresc cat mai mult succes!

Leave a Reply