Ziua 47-48-49 (12,13,14 iulie) – Santiago de Compostela – Oliveroa

posted in: Uncategorized | 0

Pe 12 iulie am luat o zi de pauză să mă bucur de Santiago. Sunt atât de multe de văzut în Santiago, dar cine are timp să vadă. Am fost toată ziua într-o alergătură.
M-am trezit la 7, la 8 m-am întâlnit cu Elena, la 9:30 am alergat la centrul de pelerini și am stat la coadă după Compostela – documentul în latină, oferit în cinstea pelerinajului efectuat. Nenea care mi-a oferit Compostela, mi-a strâns mâna, m-a felicitat și impresionat, m-a înscris într-o listă să mă citească preotul la slujbă în catedrală. La 10:15 am alergat tot o fugă înapoi la albergue, ca să-mi iau lucrurile și să predau patul (limita fiind la 11:00)! Până am strâns, până am făcut bagajul, am ieșit la fără 5 min 11! La 11:30 eram deja cazată în altă parte – unde a stat Elena – „Hospederia” – un fel de albergue cu camere private, dar extrem de mici, într-o clădire veche, chiar vizavi de catedrală. La 12:00 am alergat la slujbă. Abia acum am putut să mă bucur cu adevărat de slujbă. Aceeași călugăriță a cântat, iar vocea ei m-a transferat în lumea îngerilor care cântă lui Dumnezeu. Cu adevărat muzica ne apropie de Dumnezeu mai ușor decat orice altceva.
La sfârșit de slujbă, pe la 13:30 – m-am întâlnit cu Stefan, ne-am felicitat reciproc pentru că am ajuns la Santiago! Ne-am îmbrățișat și felicitat și cu cele două americance vesele, haioase foc. Ei mi-au spus că Jim! a ajuns ieri în Santiago și a fost lovit în genunchi de un idiot -în mod intenționat – în fața catedralei. Așa că Jim e în pat cu piciorul bandajat. Ne oprim toți trei la un magazin și-i cumpărăm lui Jim o ciocolată mare-mare! Apoi ne ducem la ei la albergue, să-l vizităm pe Jim! Fetele m-au ascuns după ușă și i-au zis: „Ți-am adus un cadou – o ciocolată mare, mare, dar ți-am adus un cadou și mai mare!” – și pac m-au băgat pe ușă. Când mă vede râde: „Aleg ciocolata!”. „Bineînțeles că alegi ciocolata, Jim!” – confirm eu veselă.
Eu, Stefan și fetele am mers la masa de prânz. Apoi ne-am despărțit pe la vreo 18:00! Am ajuns în cameră, până am făcut duș și una-alta – s-a făcut 19:00 și am alergat din nou la slujbă! Nu pot să pierd nici o slujbă din asta minunată – mai ales că va fi botafumeiro din nou! Și a fost – superb! M-am bucurat din tot sufletul să văd cum se leagănă dintr-un pod până în altul – măreața cadelniță, trasă de sforile grele de către preoți sau ajutoare! De data asta pe scaun, relaxată, și cu toată conștiința, am vrut să întipăresc momentul și să-l iau cu mine – acasă! :)
După am alergat pe colo-dincolo, zău că nu știu când a trecut timpul!
A doua zi dimineață, până am mâncat și m-am pornit din oraș, am părăsit Santiago spre Finisterre abia pe la 10:30! Târziu, în față am 22 km! La plecare am dat nas în nas cu Patrick, un moșuleț din Australia, care când m-a văzut, m-a felicitat și ne-am îmbrățișat și avea lacrimi de fericire în ochi! Zilele astea ne-am tot ciocnit unii de alții, ăștia care am călătorit împreună. O coreeancă despre care n-am scris, dar tare simpatică, a fost atât de fericită să ne întâlnească pe mine și pe fetele din America, încât nu mai putea vorbi engleză și tot spunea ceva în limba ei. N-am mai văzut-o din Leon! Am râs toți de cât de emoționată era. Fetele din America au zis că Santiago e orașul în care ai mereu ziua de naștere!
Așadar, am plecat singură spre Negreira, prima oprire spre Finisterre. La ieșire am parte de priveliștea cu turlele catedralei în depărtare, aha e păstrată pentru cei care continuă! Drumul e frumos! Galicia de după Santiago e mult mai frumoasă, mai curată, mai îngrijită, iar natura mai atrăgătoare. Pădurea arată mai stufoasă, seamănă cu un început de junglă, deasă-deasă, verde-verde și copaci cu plante care se lasă spre pământ și care se cațără peste tot, de după care nu mai poți să vezi nimic. Cărările înguste sunt acoperite de pietre albe, ce strălucesc la soare.
Trec și printr-o localitate extrem de frumoasă, Ponte Maceira, unde se revarsă o mini cascadă și unde sătucul e atât de pitoresc, încât mi-a fost greu să merg mai departe!
Negreira e un oraș simpluț, dar ok! Mă opresc la un albergue din centru și mă culc devreme, pentru că următoarea zi se merge 33 km! Adorm pe strigătele celor care urlă uitându-se la meciul dintre Germania și Argentina!
Din Negreira plec dimineața pe la 7:30, împreună cu un francez în vârstă, care vorbește engleză. Povestim de una alta – el a pornit camino de undeva de lângă Paris! Dar cum merge mai repede, într-un final se îndepărtează, oferindu-mi și un compliment la urmă: „You are very beautiful!” (Ești foarte frumoasă!) Iaca na! Mulțumesc! Pe drumul ăsta, numai frumoasă nu m-am simțit, dar știu că plac la toți moșuleții foarte tare, ceva din look-ul meu e extrem de conservatist și a la anii ’60-70 probabil! Sau?
În fine, am tot mers și mers, și mers de m-am cățărat pe pereți. M-au durut picioarele, m-am încurcat cu drumurile, ghidul a fost foarte prost și distanțele calculate greșit, așa că atunci când am ajuns seara în Oliveroa, am simțit că asta a fost una dintre cele mai lungi și mai grele zile de pe Camino. M-a durut și burta, și capul, și picioarele. Bine că am ajuns cu bine! Mâine alți 32 km spre Muxia!

Leave a Reply