Ziua 46 (11 iulie) – St. Irene – Santiago de Compostela – 22 km

posted in: Uncategorized | 0

Toată lumea-i în Santiago. Toți suntem aici, veseli, victorioși și zâmbăreți, reântâlnindu-ne după zile, săptămâni, luni – în fața catedralei, când ne așteptăm mai puțin. Santiago este sărbătoare – nu pentru frumusețe și măreție, ci pentru bucuria celor care au ajuns și se revăd, oferind felicitări și îmbrățișări în stânga și în dreapta!
Dimineața m-am trezit printre primii – la 5:30! E singura dată când fac efortul ăsta – dar vreau să ajung azi la Santiago cât mai devreme posibil. Plec la 6:15 din albergue, când afară e încă întuneric și folosesc lumina de frunte pentru a-mi lumina calea prin pădure. Speram și eu prima bucată să fie mai pe șosea – dar nu, pădure și întuneric. La noi în Moldova la ora asta vara e lumină multă. Aici e întuneric până pe la 6:45-7:00! Cât merg prin pădure, îmi cam țâțâie fundul și mă cert pentru grabă și lipsă de înțelepciune. Dar așa de tare vreau să ajung și eu la amiază!
Se face în final lumină și merg mai repejor. Multe sătuce, unul după altul, ceea ce e bine. Drumul se face prin pădurea de eucalipți. De vreo trei zile merg prin pădurea de eucalipți. Am crezut că vor arăta altfel eucalipții – dar sunt niște copaci ciudăței. Înalți și subțiri, cu coaja de o singură culoare – un bej deschis. Frunza e tare și ovală. O să vedeți poze. Miroase foarte frumos. De câteva ori am avut senzația că pe drum miroase a tămâie. Aici în Galicia, iarăși am simțit un miros puternic de tămâie. Nu știu dacă e de la eucalipt sau altceva. Copacii nu sunt înfloriți. Parcă a trecut popa cu cadelnița câteva minute înainte. Și a rămas un miros cu un iz foarte înalt și curat de tămâie. E „purificarea” noastră înainte de a ajunge la Santiago!
Merg și mă opresc, apoi iar merg și iar mă opresc.
La un moment dat mi se pare că înaintez destul de greu. Asta și pentru că drumul e în pantă, se urcă, plus e glomerat. Mă obosește mult și nu mă pot concentra. Peste tot sunt marșuri și grupuri de oameni care fac ultimii 20-15-10 km până la Santiago. Vin autobusele și-i lasă în diverse localități.
Într-un final ajung la Monte de Gozo! Este ultima oprire înainte de Santiago. Mă aștept la panorame superbe asupra orașului. Dar nu găsesc așa ceva. În schimb găsesc grupuri de tineri gălăgioși trântiți pe iarbă. Așa că nu mă opresc, ci merg înainte, ca să scap de gălăgie. Nici o șansă. Până în centru gloata de plimbăreți cu rucsace de o zi, m-a urmărit încontinuu. Unde și unde mai zăreai câte un pelerin normal.
Ieri am zis că nu-mi place pădurea și Galicia. Nu mă înțelegeți greșit. Galicia e foarte frumoasă, dar partea de Camino din Galicia nu e organizată în cel mai bun mod. Și drumul e plictisitor. În celelalte regiuni au știut să ne ducă prin sate și orășele pline de istorie, pe dealuri de unde aveam niște priveliști care tăiau răsuflarea. Sunt sigură că se putea face intrarea spre Santiago un pic diferită. Și se puteau găsi sătuce în Galicia cu mai multă tradiție. Pădurile de eucalipt au fost comode pentru mers și au oferit un aer curat și liniște, dar când se ieșea din pădure… nu mai era nimic de văzut. Spre fericirea mea, mi s-a spus aici în Santiago, că partea din Galicia de după Santiago va fi diferită. Sper.
De pe Muntele Gozo nu s-a văzut nimic altceva decât clădirile noi ale orașului. Toate la fel, dar colorate. Am tot așteptat să văd turlele bisericii, dar nu le-am văzut. După mers și mers incontinuu și foarte obositor, pe asfalt și căldură, într-un final intru în partea veche a orașului. Atmosfera se schimbă brusc și sunt cucerită de veselia sutelor de pelerini care circulă pe străduțele înguste. Găsesc un albergue care se numește „Ultima ștampilă” și mă cazez acolo. Nu mă grăbesc să merg la catedrală, pentru că nu am energie să ofer emoțiilor pe care le aștept. Mă spăl, mă fac comodă, mă bag în pat să dorm. E ora 15:00! N-am somn de nici un fel. Așa că mă îmbrac și merg… să dau nas în nas cu ceea ce se numește – Catedrala Santiago de Compostela – finișul a 80% dintre pelerini.
Când cobor pe străduță mă întâlnesc întâmplător cu Shanon și Eric – doi pelerini americani – despre care am mai scris cred. Tocmai s-au întors de la Finisterre. Sunt ultra-obosiți dar î-mi promit ambii că drumul merită văzut, dar va fi foarte greu.
Mă despart de ei și ajung pe partea laterală a catedralei. E o coborâre printr-un gang, în care se cântă la cimpoi. Sunetul scârțâitor de cimpoi mă transportă în alte lumi. Prin gang se vede lumină, în strălucirea căreia se zăresc verdeața unor munți scunzi. Deasupra zboară și strigă lung pescăruși gălăgioși. Mă opresc în fața gangului și n-aș vrea să continui. Deși muzica sună european, ceva din atmosfera pereților și a arhitecturii î-mi oferă un iz asiatic.
Piața din fața catedralei e plină de lume. Mulți sunt tolăniți la pământ, mulți fac poze, mulți urcă scările în zig-zag spre ușa enormă ce dă spre interior. Mă opresc și privesc. Frumos. Diferit. Emoționant, dar nu am lacrimi. Ce păcat. Aș vrea să plâng de bucurie și nu reușesc. Așa că doar admir și mă bucur, atât cât pot și așa cum pot. Mulțumesc în sinea mea pentru că am ajuns aici și merg în interior.
Catedrala e veche. Foarte veche. Și din păcate nerestaurată. Sau poate din fericire. E frumoasă și impresionantă în interior. E o combinație între catedralele din Leon și Burgos, dar cumva aparte. E ultima catedrală de pe Camino – însă totuși nu întrece nici una catedrala din Burgos, nici măcar aceasta – din Santiago – care e foarte spectaculoasă, dar… căreia î-i lipsește rafinamentul și multitudinea de lucrări artistice, așa cum are cea din Burgos.
Pe de altă parte catedrala asta are o biserică enormă în care încape multă lume. La intrare e celebrul stâlp al înțelepciunii, cu „mâna” – o ștampilă sculptată în timp de mâna celor ce au făcut pelerinajul și au intrat să celebreze sosirea. Acum e interzis să pui mâna acolo.
În schimb te lasă să urci în altar și să pui mâna pe statuia imensă a Sf. Iacob. Stau la coadă și „îmbrățișez” statuia, așa zice lumea – „îmbrățișăm” – pentru că se pun ambele mâini pe spatele statuii, încrustată cu pietre de toate culorile.
Apoi plec. Sunt obosită, dar merg și fac cumpărături pentru cină. Încerc să merg să-mi iau documentul – Compostella – dar e o coadă lungă și interminabilă, și după câteva minute – renunț.
La 19:30 mă duc la slujbă – urmează – ritualul cu botafumeiro (imensa cadelniță ce face miș-mașuri imense, controlată de preoți sau călugări).
Slujba începe cu cântecul unei călugărițe – ce sună ca un înger. Catedrala e plină, stau în picioare, dar nu rezist prea bine. Mă dor atât de rău că nu mă pot concentra deloc. Apoi un preot vorbește lung-lung, de nu mai termină. Î-mi privesc picioarele tristă și disperată la gândul că trebuie să merg spre Finisterre. Descopăr cu stupoare două bășicuțe noi-nouțe pe degetele mijlocii! Și la stângul și la dreptul! Incredibil. Zău că nu erau mai devreme la duș. Rotunde și pufoase, sunt chiar drăgălașe – au țâșnit de bucurie probabil, că am ajuns în Santiago! :)
La final o turmă de bărbați îmbrăcați festiv în niște mantii purpurii, trag de niște sfori groase și mișcă hopa-hop o cadelniță imensă, ce scoate fum pe toate cele. Ne aburim cu toții. Iar eu… nu simt decât durere de picioare. „Wow” – zice mintea. Și-o voce slabă spune – „ai ajuns, ajuns!” „N-am ajuns” – răspund eu înapoi, mai e Finisterre.” Aha, iată și motivul lipsei de bucurie completă.
Se termină. Îngândurată mă mișc spre ieșire, visez să ajung să mă trântesc în pat, dar ridic ochii… și…”Ahahaaaa, Miranda – nepoata si bunicul, uraaaa!” Ne aruncăm unii la alții – ne luăm în brațe. Și toată lumea în jur pățește ca noi. Toți cu toți se întâlnesc. S-au pierdut pe drum și acum se reântâlnesc. Sărim în sus de bucurie. „Hai cu noi la masă” – zic ei. Hai! Dar nu e chip. După doi pași dau nas în nas cu Elena – prima româncă pe care am întâlnit-o pe Camino. „Ce surpriză!” – facem amândouă. Stăm de vorbă câteva minute. Eu am uitat ce mă doare și cum mă doare. Sunt exaltată. Ne înțelegem cu Elena să ne întâlnim mâine dimineața la micul dejun, apoi merg cu nepoata și bunelul mai departe. Dar nu e chip. Dau nas în nas cu cei doi francezi simpatici – cuplul de moșuleți dintre care ea a picat în nas, apoi cu o doamnă din Portugalia, pe care o știu de acum două săptămâni, am crezut că a rămas în urmă, că avea o problemă la picior. Și tot așa, ba unii, ba alții. Uimitor. Agnes din păcate nu e. Cică a trișat la greu și a utilizat autobusul, așa că a ajuns mult în fața noastră.
Când ajungem la local – sunt o persoană nouă. Ce oboseală, picioare! – pfff, pot să dansez. Facem glume, povestim – cine ce a făcut, wow! Nu drumul – face acest “drum” atât de minunat și nici propriile tale reflecții – ci oamenii cu care mergi alături, cu care împărtășești bucurii și probleme – oamenii sunt cei care fac din acest drum – experiență Camino de Santiago. Dacă ai venit aici și n-ai interacționat cu nimeni, ai făcut sport, bravo, dar atât. Reflecțiile interioare sunt bune și ele, dar nimic nu se compară cu ceea ce poți învăța sau pur și simplu primi – de la ceilalți. Dacă ești deschis să primești. Și dacă crezi că Dumnezeu lucrează prin oameni.
Nu pot să spun că mi-am făcut pe Camino prieteni, dar pot să admit cu certitudine că am “re-întâlnit” prieteni vechi aici. Nu știam cum î-i cheamă și viețile noastre sunt atât de diferite, dar ne cunoaștem de multă vreme. Iar ceea ce ne-a unit – este Camino, drumul care ne-a oferit posibilitatea să ne re-găsim, să povestim și să ne amintim – că ne știm deja!
La 22:30 alerg spre albergue, disperată să nu mă prindă noaptea pe străzile înguste și întortocheate ale orașului Santiago de Compostela.

Leave a Reply