Ziua 45 (10 iulie) – Boente – St. Irene – 25 km

posted in: Uncategorized | 0

Pentru că aseară am ajuns târziu, până mi-am terminat toate treburile, am ajuns să mă culc dupa 23:00! Așa că astăzi dimineața m-am trezit când a sunat alarma de rezervă – la 7:30! Alarmă pe care de cele mai multe ori o închid fiind deja pe drum. Așa că până m-am sucit, până am mâncat, până am strâns rufele pe care le-am înșirat pe toate paturile pe care nu dormeau pelerini să se usuce (pentru că aseară le-am spălat prea târziu și le-am cules la 22:30 umede de pe sfoară), până una alta – am plecat la 9:30! Foarte târziu. Am mers cu gândul să mă opresc în Arzua la o pauză. În Arzua am repetat figura de ieri – terasa asta nu-mi place, nici aia nu-mi place, poate găsesc ceva mai bun – până pac și am ieșit din oraș. Nu mi-a plăcut, un oraș de provincie, nimic special. Satele au început să arate un pic mai bine, casele un pic mai îngrijite – dar mirosul, fraților, nu pot să vi-l descriu. Nici în cel mai păcătos sat din Moldova noastră nu pute (că nu e miros ăsta, e putoare) – deci nu pute în asemenea hal!
Așa că dăi -dăi -dăi, până am mers neîntrerupt 15-16 km! Ultimii 2-4 târșiind picioarele și încurajându-mă cu ceva bun, dar degeaba. Nici muzica nu ajută. Picioarele sunt obosite de ieri și acum am făcut greșeala să merg atât de mult fără pauză – așa că atunci când am ajuns la terasă – era 13:00 și eram supra-obosită. Știam că mai am vreo 12-13 km în continuare. Dar nu mai aveam pic de energie și nici chef. Am stat la terasă până pe la 14:00 cu gândul că odihna multă mă va ajuta să mă recuperez. Nu prea. Am numărat fiecare km în continuare – vreo 6 până la următorul stop. Acolo am ajuns la 16:20! Foarte greu am mers și a început să mă doară foarte tare partea dreaptă. Mai întâi pe șold sus, apoi nu stiu ce – mai sus -până la coaste și umăr. La următoarea terasă m-am obligat să stau până la 17:00! De dimineață m-am gândit să ajung la Pedrouzo, dar de unde! La 17:00 când am plecat mă durea tot, și am început să șchiopătez. Pfff, nu știu cum s-a întâmplat, că partea asta deși am târșâit un picior și mi s-a părut interminabilă, am reușit să fac 6 km pânâ la 18:20!
Drumul a fost majoritar prin pădure. Extrem de plictisitor. Mi-e dor de Meseta, zău. Nu știu de ce laudă lumea Galicia. Nu-mi place deloc. Nimic. Nici măcar mâncarea, care e cu 2 puncte mai bună ca în Meseta, dar oricum insuficient. Sunt și porțiuni drăguțe, dar se termină în câteva secunde. În rest s-a mers pe lângă șosea și ne-am intersectat de câteva ori foarte periculos cu un drum național extrem de aglomerat. Deci a trebuit să traversăm drumul ăsta, iar mașinile aveau o viteză…ce să zic… urât.
Când am ajuns la albergue, situat chiar pe șosea, am apucat să iau ultimul pat! Ultimul loc! M-am bucurat, dar n-am știut ce noroc a fost pe capul meu, pâna când 30 min mai târziu ieșită de sub duș și coborâtă în bucătărie să-mi gătesc ceva de mâncare, mă ciocnesc de o cunoscută disperată, care-mi spune că albergue ăsta e ocupat și toate celelalte din Pedrouzo – multe, din care unul cu peste 100 de paturi – sunt full. Că ea nu știe ce să facă și unde să mai sune. O privesc rotind ochii, că eu nici măcar nu am telefon și nu pot vorbi atât de bine spaniola ca ea. Adică în situația ei, pur și simplu aș fi mers mai departe și probabil adevărul m-ar fi lovit mai târziu. Oricum într-un final a găsit ceva – un casa rural, mai scumpă, dar nu a rămas afară. Pe scurt, am atât de mult noroc, nici nu știu cum să-mi manifest recunoștința față de Dumnezeu și Univers. În O’Cebreiro de exemplu, am prins penultimul loc – era trecut de ora 17:00! Ca să mă întâlnesc cu cineva să-mi spună că ea a găsit albergue de acolo la 16:30 – full! Doamne, mulțumesc din suflet. Că nici n-am stat să-mi rezerv locuri bucata asta dificilă – ultimii 100 km. Toți americanii sunt disperați cu rezervatul, rezervă tot ce pot. Eu am mers. Am zis cum o fi să fie. Și a fost, mulțumesc tare mult!
După masă – direct în pat. Am patul sus, doare de leșin când urc scările de metal ce intră adânc în tălpi în punctele cele mai sensibile. Î-mi ies sunete pe gură de durere – deși încerc să le înghit, ăștia din cameră î-și aruncă ochiade unii la alții. „Cava bien?” Ce să răspund, sunt bine, dar doare. Asta e.
Albergue ăsta tot „Xunta” e – dar e mult mai bun. Are!! ușă la duș :) și prize la fiecare pat! Wow – super lux!
M-am culcat la 8 seara, o dată cu babele franceze, extrem de… obraznice. Zău, sunt diferite, dar parcă toate de la acceași mamă. Sau oi fi atras eu din astea… probabil. În ultimele zile am tot mers alături de câte un grup de babe franceze, care mai de care mai… răutăcioase. Apropo de „atracție” – parcă mă urmărește karma drumului! :) Mai întâi am avut ce-am avut cu cei care făceau bășici, apoi eu am făcut bășici – indiferent ce metode am aplicat să nu le fac! După, l-am criticat pe tipul ăla care a zis că albergue e ca o închisoare… ca să ajung în Galicia și să-i dau dreptate. Pe babele franțuzoaice și pe francezi – deja știți dacă ați citit – ce părere am! No că acum tot mă urmăresc unde nu mă duc! :) Pe scurt, trebuie să am mare grijă ce zic, pentru că după aia – dau socoteală și destul de repede! :)

Leave a Reply