Ziua 44 (9 iulie) – Ligonde – Melide – Boente – 30 km

posted in: Uncategorized | 0

Deși o zi lungă, nu prea am ce povesti. Probabil asta se întâmplă când nu faci altceva decât să mergi.
Am avut o dimineață frumoasă, cu somn până la 7 când ne-a trezit un nene care a alunecat pe scările foarte abrupte din albergue construit pe ruinele unei case din era trecută. Ne-am trezit toți ceilalți rămași să moțăim în paturile călduțe, când afară e vânt și urât și stă să plouă.
Coborâm unul câte unul la masă, care mai vesel, care mai posac, dar în principiu toți suntem binevoitori. Mai ales când găsim cereale și lapte, cafea aburindă pe masă. După primele linguri de bunișor, dispoziția se aprinde și încep discuții, glume, povești.
Eu plec prima înfruntând curajoasă vremea urâtă de afară, pentru că vreau vineri să ajung la Santiago. Acum două seri, un cuplu de canadieni mi-a spus că slujba în catedrală, ce implică ritualul cu Botafumero, e doar vineri (o dată pe săptămână) la ora 19:30! Așa că mi s-au aprins călcâiele să ajung vineri, să prind și eu slujba aceasta, că doar nu în zadar am mers atâția km.
Doar pe mine mă încântă ideea. Ceilalți strâmbă acru din nas, că „te grăbești”, că nu se poate, că sunt prea mulți km. Asta e, pentru mine slujba asta e foarte importantă. Vreau.
După ce depășesc Palas del Rei – un oraș drăguțel, dar cam sărăcuț și mic – cum intru, așa ies din el, foarte repede. În schimb vizitez biserica, unde descopăr lumnărele adevărate și aprind vreo câteva cu plăcere. La ieșirea din zona industrială mă opresc la o cafenea cu wifi, cu gândul să-mi calculez câte zile mai sunt până la Finisterre, poate î-mi iau bilet de avion spre casă. Zac două ore în cafenea, încercând diverse variante și plec de acolo extrem de obosită, încă fără bilet de avion.
Merg spre Melide, drumul nu e greu, se urcă și coboară, dar sunt niște dealuri mici, se merge în mare parte prin pădure și sătuce. Nici nu prea mai fac poze că nu am la ce. M-am așteptat la altceva de la Galicia, că toată lumea o laudă, zău că nu ai ce lăuda. Într-adevăr ce au interesant – sunt depozitele de grâne și porumb de prin sate, care se numesc Oreiro. Foarte frumos construite, pe niște pedestale înalte de piatră – cu adevărat unice și majoritatea din ele mai simpatice decât casele. Galicia e plină de balegă de vacă și case neîngrijite, multe din ele părăsite. Nu au flori ca în Navarra și acolo existau vaci și cai, dar era curățenie și o frumusețe rară. Aici nu. Sau poate că sunt eu la sfârșit de călătorie și nu mă mai impresionează nimic. Dar o să vedeți pozele.
În Melide cică se mănâncă cea mai bună mâncare de caracatiță. Toată lumea aleargă spre Melide cu gândul să îmbuce niște caracatiță. Eu ultima oară când am văzut o caracatiță vie – m-a privit în ochi și am găsit că e o făptură foarte inteligentă. Nu mănânc așa ceva. Nici vorbă. Așa că spre deosebire de restul, mă opresc într-un bar înainte de Melide unde pap o salată cu ton. Nu mai pot cu tonul, dar altceva nu găsești pe Camino – ne chinuie ăștia rău cu mâncarea. Nu știu cine a stabilit moda asta cu farfurii de carne și cartofi prăjiți sau salată cu ton – dar nu e bine deloc. Când mă apucă foamea aprigă pe drum – aleg salata, dar nu pot zice că sunt tare fericită.
Culmea, din atâtea cafenele și restaurante de pe drum, în asta dau nas în nas cu Stefan. Și nu pot să zic că era deosebită, pur și simplu o bodegă. Ne-am nimerit. Stăm puțin de vorbă, el rămâne – eu plec mai departe. Faza haioasă cu Stefan e că le plângea de milă brazilienilor – pentru jocul de fotbal pe care l-au pierdut! “Aș fi vrut să câștige ei, că se joacă în țara lor!” – a zis el. “Păi cum vine asta, măi Stefan, nu ți-i cu ai tăi?” – râd eu. “Eu nu sunt un neamț tipic, eu țin cu cine vreau!” – zice el vesel. Nu e eamț tipic, pot să confirm.
La următoarea terasă î-l văd pe Ivan și intru să-l salut. Vorbim 5 minute, timp în care î-mi spune că nici el nu crede că ajunge vineri în Santiago. „Sâmbătă ajung” – concluzionează Ivan pe un ton relaxant. Î-i înțeleg, v-am mai spus – drumul e sfârșitul, așa că noi ăștia mai ciudăței – nu ne-am grăbit niciodată. Pe de altă parte, nu cred că m-a întrecut nimeni la numărul de zile petrecute pe Camino. Nici măcar cei din era medievală nu mergeau așa mult! Eu pot să mă grăbesc nițel. :)
La intrarea în Melide nu știu ce să fac. Să merg înainte sau să stau. Chiar mă duc la albergue să-i trag o cătătură. Nu-mi place. Afară e ora 17:45! Încă 6 km până la primul albergue. Asta înseamnă să ajung pe la un 19:30 în cel mai bun caz – dacă picioarele merg bine. Melide a fost un oraș tare… neatrăgător, m-am bucurat să-l părăsesc imediat.
Picioarele merg și cu puțină încurajare din partea melodiilor ce vin prin căști, reușesc să ajung ultra-obosită pe la un 19:15 la albergue. Foarte obosită dar foarte mulțumită, că am parcurs practic cei mai mulți km de pe Camino – 30! Nu-s 40 și nici 50 ca la alții – dar sunt ai mei! Foarte mândră de mine sunt. :)
După duș – duc hainele la mașina de spălat și mă apuc să scriu la blog. Nu am poftă să mănânc nimic – m-am săturat de paste, pâine, carne. Și de supa lor de linte tot m-am săturat. Dar în mijlocul pădurii, am găsit o tarabă cu fructe – nesupravegheată – î-ți luai ce fructe vroiai și puneai banii în cutiuță. De acolo mi-am luat o casoletă cu cireșe. Bani la cutiuță am pus! :)
Înainte de culcare mi-am luat bilet de avion înapoi spre casă. Acum sunt „contra-cronometru”.

Leave a Reply