Ziua 43 (8 iulie) – Portomarin – Ligonde – 16,5 km

posted in: Uncategorized | 2

Astă noapte a fost circ la noi în cameră. Vreo 2-3 tipi, au venit în sala cu peste 40-50 de persoane, beți criță, eventual și fumați cu hașiș, puși pe vorbă în toiul nopții și râsete. Unul din ei era mai dus ca ceilalți și vroia să vorbească tare. Ceilalți doi î-l linișteau șușotind, iar când ăstuia î-i răzbeau jumătăți de expresii destul de gălăgioase, ceilalți doi î-l șâșâiau disperați și-l pocneau. Așa că sunetele produse de grup erau foarte complexe. „Bla-bla-parlare…” Pliosc. „Șșșt”. Pliosc. „Hahaha…”. Pliosc, pliosc.
De la toată hărmălaia, brusc a început să se trezească lumea. Trezirea celorlalți a înmulțit teribil circul. Una a început să roage, parcă venind de pe lumea cealaltă cu o voce sfârșită în engleză:” Vă rog faceți liniște.” Alții au început a ofta. Vreo câțiva au tușit nervos. Unii-alții au adăugat disperați „șșșșt”-uri foarte severe. Care mai de care mai șuierătoare. Într-un final două babe franțuzoaice, și-au aprins lanternele de cap, făcând flășuri disperate pe paturile celor vinoveți și hârhâind:”Ce ne pas possible!” Luminați de lanterne și probabil impresionați de vocea din lumea de dincolo, cei câțiva vinoveți s-au liniștit. Dar zău dacă am mai putut să adorm la loc, pentru că mă bușea râsul foarte tare, la gândul celor întâmplate. Mă întrebam unde o fi neamțul care cheamă poliția.
Dimineața la ora 5 am fost treziți toți la unison de cele două babe franțuzoaice, care au dorit răzbunare. S-au dus amândouă și din toate puterile lor au scuturat paturile celor vinoveți de astă noapte. Au mai și lovit cu bastonul în patul de fier, ca să fie sigure că potlogarii s-au trezit. Într-adevăr moțăind vinoveți s-au trezit potlogarii, dar pe lângă ei ne-am trezit și toți ceilalți. Pe scurt circul a continuat.
Extrem de amuzată am început să-mi fac bagajul. Nici nu m-am mai supărat, oricum după dușuri fără ușă și dormit lângă necunoscuți, restul pare foaie verde. Apropo de dormitul lângă necunoscuți, astă noapte am terorizat-o pe săraca femeie care a dormit lângă mine. M-am trezit în totiul nopții că dormeam jumătate în patul ei! Aoleu! Și s-a repetat, adică de câteva ori femeia m-a împins înapoi și a oftat.
Am plecat la 7 din albergue cu o droaie de pelerini de toate soiurile. Aveai impresia că e marș, procesiune, grevă – ce vreți voi. Afară ploua cu găleata, așa că procesiunea era una de cocoșați. La început n-am băgat de seamă, dar la un moment dat, m-a cam enervat și agasat numărul mare de persoane care mă întrec, se opresc, vorbesc tare etc. Am tot încercat să scap de ei, dar a fost practic imposibil, dat fiind faptul că marșurile celor care veneau nu se mai opreau. Ultimii 100 km. Tot spaniolul căruia nu-e lene și are chef, e pe Camino pe ultima porțiune. Adolescenții cu aere de filfizoni, tații cu copiii pe care vor să-i scoată la un camping, găștile care vor să petreacă, familiile de prieteni care s-au adunat pentru o vacanța sportivă, singuraticii în căutare de pereche etc etc etc.
Am reușit să scap de ei pe la 11, după ce am stat o oră la cafenea. Când am continuat pe la 12:00, mai rămăsesem câțiva pelerini normali pe drum, rămași în urmă pentru a scăpa de gloata gălăgioasă.
Pe la 13:00 m-am întâlnit cu Debra, Karol, Stefan și Ivan! M-am uimit să-l văd pe Ivan, pe care l-am crezut că e mult în fața mea. Am mers cu Stefan și Ivan mai departe, povestindu-le despre peripețiile de astă noapte. Bineînțeles că s-au amuzat teribil. Ivan pare mult mai deschis și mai vesel astăzi. Camino ne schimbă în bine pe toți, pe zi ce trece.
Seara avem parte de două momente foarte frumoase. Unul înainte de masă – “momentul de rugăciune” – l-au numit cei de la albergue parohial, unde ne-am oprit toți. Am fost rugați să scriem pe o foiță fiecare – un motiv pentru care suntem recunoscători și o dorință pe care am vrea ca Dumnezeu să ne ajute să o îndeplinim. Scriem. Apoi se citește tare hârtiuțele pe care le-au lăsat pelerinii de-a lungul zilei. La auzul a ceea ce scrie acolo – mie-mi dau lacrimile, dar nu plâng, Doamne ferește! :) Foarte frumos a fost când, stând la masă toți și ascultând, am fost luminați câteva minute de o rază de soare apărută printre niște nori foarte foarte groși. Azi a plouat toată ziua și a fost urât, dar acum iată – un pic de soare pentru un moment special.
La masă am fost serviți cu mâncare de casă. Opriți-vă neapărat la albergue „Fuente del Peregrino” din Ligonde. O casă obișnuită, paturi fără pretenție, dar multă dragoste din partea voluntarilor, care plătesc! să vină aici și să aibă parte de experiența de a fi alături de pelerinii din toată lumea.
După cină, ne așezăm toți în grup la o masă mare cu multe poze. Am avut trei întrebări și pentru fiecare a trebuit ca răspuns să alegem o poză și să comentăm printr-o frază – de ce poza respectivă. Prima întrebare a fost :”Ce reprezintă Santiago pentru tine?”, a doua:”Ce crezi că există doar aici pe Camino și de care n-ai avut parte acasa?” și a treia:”Ce-ai vrea să iei acasă cu tine de pe Camino, ca să ai parte de o viață completă?”. A fost foarte interesant să ascult răspunsurile celorlalți, să mă recunosc în majoritatea din ele. Ca răspuns la a doua întrebare, am ales aproape inconștient, o poză cu o tânără care scrie ceva într-un jurnal, stând pe o bancă în parc! :)

2 Responses

  1. albinuta lore

    vaiiiii!!!! nu creeeed!!!! am ras cu lacrimi…. chiar de mult nu am mai ras asa … chiar si dupa jumate de ora dupa ce am terminat de citit:)))) Esti fantastica:))) multumesc!!!

Leave a Reply