Ziua 42 (7 iulie) – Mercadoiro – Portomarin – 6! km

posted in: Uncategorized | 3

Azi m-am trezit la 7:15, când culmea, toți ceilalți pelerini încă dormeau. Afară e soare deja, mă uit pe geam – unde am parte de o priveliște splendidă spre munți, prin geamul imens cât peretele.
Pe la 7:30 se trezesc brusc și ceilalți, începând să forfotească fiecare prin sacoșe. Bruno are dispoziție bună și vorbește non-stop. Î-mi amintește oarecum de mama. :) Haha. Are mereu ceva de zis, comentează fiecare acțiune pe care o face. Totuși tare ne mai asemănăm cu italienii și spaniolii. Suntem identici, ce să mai.
Merg îtr-un final la masă, unde am ocazia să stau un picuț pe net. În fața mea se așează un american, care a pornit ieri din Sarria. „Cum te cheamă?” -mă întreabă el. „Mariana. Și tu?” -răspund eu. „Timus Castelani” – zice el mândru. „Ești italian de origine?” – întreb uimită. „Nu”- zice. „Atunci spaniol”- întreb eu mai departe. „Nu”-zice- ”sunt de origine germană, Tim Șlos”. Fac ochii roată. „Așa sună numele meu în spaniolă – Timus Castelani” – continuă el. Dacă ați ști câtă energie mi-a trebuit să nu râd tare, foarte tare și foarte mult. Timus Castelani? Zău! Și eu care credeam că doar eu sunt excentrică. Cum ar suna numele meu în spaniolă? Mai bine nu! :)
Plecăm din albergue pe la 9? Poate mai mult? Nu facem nici doi pași că întâlnim o coreiancă- ce a pornit din Le Pui – Franța. De 3 luni e pe Camino. Foarte vorbăreață, mergem cu ea până în Portomarin. A pornit inițial pe Camino del Norte, dar a fost atât de greu, încât pur și simplu a găsit o scurtătură spre Camino Frances și a venit încoace. A avut multe probleme cu sănătatea – mai ales cu spatele, dar! a zis că cea mai mare provocare au fost gândacii de pat – ploșnițe – care au atacat-o într-un hotel! nu în albergue. A încercat să scape de ei cu spray-uri și alte minuni, dar a fost cică imposibil, într-un final și-a cumpărat rucsac nou și haine noi, abia atunci a scăpat de ei. Ne-am îngrozit toți când am auzit-o. Să ne ferească Dumnezeu, ce să mai.
Tot vorbind si pălăvrăgind, ne-am apropiat de Portomarin. Drăguț orășel, nu e vechi, doar catedrala din centru, în rest casele sunt noi, amplasate pe un deal, pe marginea unui râu. Trecerea spre orășel s-a făcut pe un pod, mi s-a părut intrarea în oraș spectaculoasă, orașul în sine – nu prea.
În oraș ne despărțim de coreeancă și apoi mă despart și de italienii cu japoneza. Rămân să mă gândesc de una singură, ce fac – stau și-i aștept pe ceilalți (confrații vechi de drum) sau merg înainte singură. Grea decizie. Într-un final, rămân, mai ales după ce-i reîntâlnesc pe Debra și Karol. Stefan mi-a scris, că seara, el și Hayden vor ajunge în Portomarin. „Poate stai acolo până ajungem noi” – zice el.
E ok, am motiv „întemeiat” să nu merg astăzi (totuși e ziua mea) – o zi de pauză e binevenită? Nu prea simt că ar fi – mai ales că mi se pare că s-a cam lungit treaba, de câteva zile zic – în 5-4 zile ajung în Santiago și nu știu cum se face că nu prea se întâmplă. Dar rămân.
Restul zilei a fost obișnuit pentru atmosfera de aici. Am stat la coadă pentru cazare, într-un final m-am cazat la un albergue mare „Xunta” – specific pentru Galicia. Paturile în cameră sunt atât de apropiate între ele, încât nu avem loc să ne punem lucrurile. Și bineînțeles lipite două câte două ca în Najera, adică nu știi cu cine și cum dormi alături. Iac. La baie – supriză! Iar nu există ușă la duș, o nebunie! Î-mi aleg ultimul duș din coadă, măcar să mă vadă mai puțină lume. Î-i pomenesc de „bine” pe spanioli de toate cele în gând. Scuze, dar trebuie să eliberez furia cumva. Mă și amuză pe de altă parte – când încerc să stau cu spatele spre în afară, nu-mi reușește pentru că apa curge atât de aproape de perete, încât dacă vrei să te speli calumea, trebuie să stai cu spatele spre duș și cu fața spre public! Am mare noroc, pentru că la ora asta multă lume face duș și culmea, în dușul din fața mea nu e nimeni. Dar până apuc să ies, apare o fată drăguțică, care fără nici un menajament se dezbracă și se bagă în duș. Tare tare greu, zău!
Spre seară ies în oraș în căutarea unui tort. Nu găsesc tort, în schimb găsesc tarta Santiago – arată bine, cumpăr una. Când mă întorc, hop și Hayden. „Și câți ani faci azi?” – mă întreabă el fără bună-ziua, fără alte chestii. Mă uit la el și râd:”Serios, atât știi să zici? Asta-i prima ta reacție după ce nu m-ai văzut o săptămână?” Oricum î-l bănui că-mi poartă pică de ceva vreme, pentru că i-am zis ceva un pic cam tăios, când am apărat pe cineva din grupul nostru.
Mă urc sus și las lucrurile, la coborâre, dau nas în nas cu Stefan. „Happy birthday” – spune el bucuros, și cu un mare entuziasm î-mi povestește ce-a făcut în ultimele zile. Când a mers cu fetele sus pe munte, au crezut că există un albergue. Nu există de fapt nici un albergue acolo. Așa că au dat de un sat, unde au cerut să doarmă undeva. Primarul satului, i-a dus într-un șopron. Apoi au făcut cunoștință cu unul din cei 14 săteni – o doamnă, care i-a servit cu pâine făcută în casă și cu alte bunătăți. Într-un final au gătit împreuna. Apoi au stat la taifas până la 11 noaptea și etc etc
Tot povestind, au apărut și Debra cu Karol, așa că au auzit și ei peripețiile lui Stefan.
Seara î-i invit pe toți la o bucată de tartă, când colo, apare și Stefan cu una, „pentru a sărbători” – zice el vesel. Avem două acuma. Așa că pe cea care a adus-o Stefan o mâncăm noi, pe a mea o tai în feliuțe mici și o împart la pelerinii din sală.
Hayden a avut o tentativă să cânte un „happy birthday” – mai mult la mișto, decât pe bune, murmurând sub nas și bușindu-l râsul. Debra a zis că la ei e obicei să primești la fel de multe palme la fund, precum câți ani faci. M-am bucurat să scap de momentul dubios în care ei î-mi cântă și restul sălii se uită la mine… fiuuu!
La culcare n-am avut putere să scriu la blog. M-am culcat la 21:45, afară e ziua încă și mulți se foiesc, dar nu știu cum se face că adorm imediat cu tot fojgăituri.

3 Responses

  1. Am întâlnit și eu dușuri fără ușă, la un camping din Eforie Nord. Unii se jenau, alții n-aveau nici o treabă. Cred că depinde cât de pudic e fiecare. Ai întrebat alți pelerini să vezi dacă a mai fost cineva deranjat? Ar fi interesant de aflat. :)

    • Da, au fost destul de multi deranjati. Dar toti tac si indura. Bine, eu nu tac… dar asta nu e o noutate. Toti hostelierii ma gasesc deobicei un client dificil. Pentru ca spun ce nu e bine, cer wifi si patura! Vai ce multe pretentii am! :)

Leave a Reply