Ziua 41 (6 iulie) – San Mamed – Mercadoiro – 21 km + 3-4 km

posted in: Uncategorized | 2

Te întrebi câteodată ce n-ai făcut cum trebuie? Oare era posibil să fi făcut altfel? Să fi dăruit mai mult, să fi fost mai atent cu ceilalți, să fi spus în loc să fi tăcut și să fi tăcut în loc de vorbit? Și oare ce e în neregulă cu mine? Apoi î-mi amintesc de ceea ce am vorbit ieri cu Charo. „Orice decizie pe care ai luat-o e una bună!” – a zis ea. Așa o fi?
M-am trezit de dimineață, fără pic de dispoziție. Parcă de odihnit m-am odihnit, dar… ceva lipsește. Mă uit afară – plouă cu găleata. Vremea de afară se manifestă exact la fel precum emoțiile mele interioare. Afară e la fel de trist, precum mă simt eu. Poate eu mă simt totuși mai tristă, decât negreața norilor de pe cer. Cu toate că e 7:30, toți dorm. Încerc să nu fojgăi și mă duc să iau micul dejun, înainte de a strânge lucrurile. Mă gândesc, poate între timp se trezesc și ceilalți și poate se oprește și ploaia.
Ies afară – nu e țipenie de om. Intru la bucătărie – nimeni. Î-mi fac micul dejun, ieri hospitalero a lăsat tot ce trebuie – musli, lapte, cafea și ceai.
În timp ce aștept să fiarbă apa, pisicuța haioasă bate cu lăbuța în geam. Pfff, o las înauntru, că pe vremea asta – numai pelerinii sunt afară și merg! :) Restul vietăților stau la căldurel. Când intră, pac și se suie pe masă. Rămân cu gura căscată, apoi „Ztt, jos, stai că-ți arăt eu ție”! Știe exact că a făcut o prostioară, că fuge alintată ridicând un picior doar pe jumătate undeva sub masă. O las în pace, când o văd că-și găsește un culcuș cald și se face covrig, moțăind.
Într-un final fojgăi, deși ceilalți așa și dorm. Când e gata rucsacul, î-l încarc și scot poncho să mi-l îmbrac. Când î-l scot din sacoșa lui, mă izbește un miros de mucegai și î-l simt că-i umed. „Ei tuț Mariana ta eu!” – trag eu o înjurătură la propria mea persoană! „Ce naiba, fato, cum ai uitat să-l usuci?” Încerc să-mi amintesc când a plouat ultima oară? Acum o săptămână? Pfff, îngrozitor. Mirosind „minunat” și cu un feeling extrem de umed pe mine, deși n-am intrat încă în ploaie, mă pornesc și mai indispusă la drum.
Plouă cu găleata! Poncho dacă e umed, ploaia pătrunde prin el. În doar 10 min cămașa se face umedă, mai ales pe umeri. „Așa-ți trebuie”, bolmojesc eu sub nas, „dacă n-ai grijă de lucruri.”
Ajung în Sarria, cu speranța la vreun local cald, unde pot să usuc poncho. Dar nu-mi face „clinc” nimic. Așa că merg până ies din oraș. Sarria e drăguță, are un deal cu panoramă, dar pe ploaia asta, ce panoramă! La ieșire văd o mănăstire, mă opresc. Dau să deschid, e încuiat. Plec, dar ușa se deschide în spatele meu. „Peregrina, por favor” – mă invită un spaniol mărunțel înauntru, cu zâmbetul până la urechi. Intru, scot pașaportul de pelerin să-mi pun ștampilă. De aici încolo, trebuie să am cel puțin două ștampile pe stagiune. Mă întreabă de unde sunt. „Moldova” – zic eu. „Și care e cel mai important monument de la voi din țară?” – mă întreabă. Stau și-l privesc cu ochii mari. Hlop-hlop din gene, zău dacă știu. „Ștefan cel Mare” – trântesc eu după câteva secunde, un răspuns oarecum evident dar absolut superficial. „Ce e Ștefan cel Mare” – mă întreabă el. „Lider foarte renumit și important, a alungat turcii din Moldova” – î-i zic, făcând cu piciorul a „marș de-aici”. „A da? Am să google neapărat” – zice nenea extrem de bine dispus, întinzându-mi o hârtie și un pix, unde a trebuit să-i scriu „Stefan cel Mare”. Î-mi arată unde e biserica mănăstirii și-mi spune că asta e mănăstire de călugări cu 7 călugări. „Câți?” – fac eu ochii mari la el – „70?” „Nu, nu, 7!” – confirmă el. Mănăstirea pare enormă, cum adică 7 călugări!?
Biserica e frumoasă, mică dar plăcută. Stau un pic acolo și admir. Când ies, nenea are deja poza cu Ștefan cel Mare pe telefon. Râd și dau afirmativ din cap. Am învățat amândoi ceva astăzi – eu că nu știu care e cel mai important monument de la mine din țară – el – că în Moldova – a existat cândva un Ștefan cel Mare, care a alungat „câș” turcii! :)
Plec din mănăstire mult mai bine dispusă. Câteodată nici nu știi ce te poate binedispune! Un om! Cu siguranță, mai ales în cazul meu, care sunt o iubitoare de oameni, chiar și de jlobi care se joacă noaptea pe telefon, în timp ce alți pelerini dorm. :)
Merg ce merg mai departe și după vreo 4 km dau de un albergue super drăguț cu terasă. În sfârșit „căldurel”. Fuga scot poncho și-l pun la uscat în cuier, comand un ceai fierbinte și o bucată de tarta pelerinului – un fel de chec cu migdale. Mneam!
Pelerinii stau abătuți pe scaune, nici unul n-are chef să iasă afară pe ploaie. Toți trag de cafele și ceaiuri. Eu mă apuc să scriu la blog și apuc să intru pe internet.
După vreo jumătate de oră, parcă mi se pare că aud o voce cunoscută – când colo – Karol și Debra (în cărucior). „Ce faceți aici? Credeam că sunteți cu o zi în urma mea!” – zic eu bucuroasă. „Păi eram, dar drumul e atât de dificil că a trebuit să luăm taxiul” – îmi spune Karol. Stau să-mi imaginez cum a reușit să urce toată treaba aia în taxi – cărucior și restul, mă refer! Doamne, oamenii aștia sunt extraordinari. Oricum pe anumite porțiuni căruciorul electric nu poate urca și Karol nu are cum să împingă, așa că mi-a zis că de câteva ori în munți – taxiul a fost singura variantă.
După ce-mi povestește pe unde au fost și ce-au mai făcut, eu hotărăsc să merg cu ei. Problema este că drumul nu continuă întotdeauna pe șosea. O ia razna prin pădure unde sunt numai pietre și e foarte neregulat, astfel că Debra nu poate să conducă căruciorul. Ocolim pe șosele, Karol mă tot îndeamnă să merg pe drumul pelerinilor, dar mi-am propus azi să le fiu alături, măcar atât să fac, să le țin companie, plus că îmi place mult mult de ei. La un moment dat, cum nu întoarcem și pe unde n-o luăm, pentru că urmărim pista de biciclete, ajungem la cărări pietruite. Găsim o localnică, care le explică, că nu există altă șansă decât să se întoarcă înapoi și să o ia direct pe drumul național spre Portomarin. Aici, deja extrem de obosită, și oarecum disperată că e 15:00 și sunt în Leiman, pe la 1/3 din drum, ascult de sfatul lui Karol și mă despart de ei cu mare regret, că n-am putut să merg mai mult cu ei. Pur și simplu nu știu de unde au atâta tărie de caracter și răbdare amândoi, mai ales el, și să rămână mereu foarte drăguț, atent, pur și simplu nu știu! Stau tristă pe drum, privindu-i cum se depărtează, mai mult pentru că n-am reușit să mă țin de promisiunea de a le fi azi alături toată ziua, indiferent de circumstanțe.
Când să mă pornesc, dau nas în nas cu italienii -David și Bruno, și japoneza Naho! După ce-l păruiesc pe David pentru jocurile video (că doar am promis), el lasă ochii în jos, Naho î-mi spune să merg cu ei mai departe.
Așa că restul drumului î-l facem împreună, vorbind de una și de alta mergem agale, de parcă nu ne-am duce nicăieri. Î-mi place să merg cu ei, pentru că nu se grăbesc și când e vreun local de oprit, se opresc și ne odihnim, mai ales că am mers foarte repede după Karol și Debra pe șosea, iar acum picioarele se resimt extraordinar de tare. Știu că el s-a uitat la un moment dat pe un device și arăta că mergem cu 9km pe oră. M-a cam bușit râsul, că nu cred că e cazul meu, dar acum dacă stau și mă gândesc mai bine… poate 9 nu erau, dar vreo 6 tot erau!
Camino î-ți oferă tot de ce ai nevoie. Și eu aveam nevoie azi de oamenii ăștia să mă ajute să merg mai departe. Că probabil m-aș fi oprit mult mai devreme de durerea mare de picioare, dar au insistat și m-au așteptat și au făcut glumițe și m-au încurajat. Când am ajuns în Ferrerios, toate albergue erau full. Așa că Bruno a sunat în următorul sătuc și a rezervat patru locuri pentru noi. Au mai fost 4 km, pe care i-am parcurs cu aceeași viteză și suferință ca pe Meseta. Durerile de picioare erau atât de mari, încât nu știam cum să le mișc, ca să nu stau pe loc. Asfaltul și-a făcut din nou treaba, ce pot să zic mai mult.
Am ajuns într-un final la Mercadoiro pe la 19:00, unde albergue ni s-a părut extrem de frumușel și primitor. Nenea de acolo a încercat să ne oblige să stăm în două paturi suprapuse, dar după ce a dispărut, am avut toți patru paturi jos. Ura. Cum mașina de spălat e stricată, am fost nevoită să spăl de mână, cu tot cu oboseala pe care o aveam.
După un duș luuuuung și fierbinte, mi-am mai revenit nițel și m-am băgat în pat să scriu la blog. Scriind, realizez că azi a fost o zi cam țăcănită, că am schimbări de dispoziție, că uneori sunt tristă fără motiv. Într-un final accept că am emoții diferite, sunt om și noi oamenii avem dreptul să avem stări emoționale diferite și dacă sunt tristă, înseamnă că așa trebuie!
La culcare, am brusc dispoziția unui copil în așteptarea Crăciunului. Mâine e ziua mea, ce dorința să-mi pun?!

2 Responses

  1. La multi ani frumosi si buni,generosi in emotii pozitive si oameni cu suflete voioase,Mariana!A fost o mare bucurie sa te intalnesc,desi,se pate ca am impartit aceeasi durere de burta:))))

    • Mariana

      Haha, m-am gândit eu că de-acolo se trage… :) Mulțumesc frumos pentru urări! Și pentru mine a fost o plăcere să vă cunosc pe amândoi! Sper să ne revedem, poate facem și noi în România cum fac nemții – grupul celor întorși de pe Camino! :)

Leave a Reply