Ziua 39 (4 iulie) – O’Cebreiro -Triacastela – A Balsa – 24 km

posted in: Uncategorized | 0

Galicia miroase a balegă de vacă! Toate sătucele mici din vârful muntelui sunt pline pe drum de balegă mare și multă. Nici în Moldova la noi, pe unde crește lumea văci și capre – nu am văzut așa ceva. Și deci miroase corespunzător – puternic, acru!
Azi m-am trezit de la fojgăit. Asta se întâmplă în albergue mari – pe la 5-5:30 devin toți posedați, se ridică din pat și fojgăie la unison. Stau mereu și mă întreb – unde se grăbesc oare? Nu vor să vadă dimineața vârful muntelui încă o dată? Că doar pe întuneric… nu mai vezi nimic. Și când se face frumos – gata, ai coborât deja.
Iaca merg de o lună și ceva, dar n-am găsit răspunsul la întrebarea asta – ei unde se grăbesc ei toți!?
Nouă aici ni se pare că drumul e cumva la fel ca viața. Și atunci Santiago – e moartea, înțelegeți? Pentru că se termină acolo. De acolo te întorci acasă. Punct.
Am plecat la 7:00 ca deobicei. Se pare că mi-am făcut un program. N-am gândit nimic, pur și simplu a venit ca rezultat – programul, mă refer. :)
Când am ieșit afară – ceață deasă-deasă. Apoi la câteva minute după, a răsărit soarele. Am început a urca și – pac, am ieșit din ceață deasupra! Doamne, ce frumusețe! Jur de jur e ceață – unde și unde apar insulițe deasupra – picurile altor munți din vecinătate, luminate puternic de soare. Și deodată – conștientizez că și eu sunt pe o insulă, că doar ceața a rămas în urmă!
Aerul, hmmm, nici nu pot să-l descriu. Curat, umed, parfumat a iarbă verde și iz ușor de flori și brad. Cânt. Nu mă pot abține. :) Admir, admir, admir. Am crezut că nu mai pot și nu mai vreau să admir atâta, dar doar mintea e obosită, sufletul e liber și se bucură de ce vrea! Mintea s-a săturat să înregistreze, să analizeze, să învețe! „Nu înregistra” – î-i zic. „Doar privește.” Nu-i convine, e ambițioasă – vrea să țină minte, vrea să ia cu ea tot ce vede.
La fiecare 3 km mai apare câte un sătuc – ceva. Niște tragi-comedii de sătucuri, pline de balegă și oameni care nu răspund la bună ziua! Dar surpriză – treji înainte de ora 8:00! Ei, omul de munte, nu e leneș ca ăla din Meseta! Eu văd un moșuleț cu câine – „Buenos Dias” – țip la el să fiu sigură că m-a auzit. Mă privește lung și trece zemflemitor mai departe. La jumătate de minut după mine – două pelerine – „Buenos Dias”! Tăcere. Zâmbesc. Într-un fel î-l înțeleg… acum câțiva ani, nu trecea nici picior de om pe-aici. Acum, iacăta-ni-i, mulți suntem, gălăgioși și nesuferiți. Ce știm noi? :)
Toată lumea prin satele astea se plimbă cu câinii-lupi mari după ei. Or avea motive – și bănuiesc – unele cu patru picioare, eventual mârâitoare cu colți mari. Noi, pelerinii, n-avem câini după noi, mergem ca niște flori, sperând că ne păzește Dumnezeu, sau ignorând adevărul. Dăunăzi am povestit cu un pelerin: „Sunt lupi și urși în pădurile astea!” Râde. „Prostii! Nu crezi că dacă ar fi, pelerinii ar afla?” Eu tac. De unde și ce să afle? Că doar nu țipă ăștia la televizor ce au prin munți, c-apoi nu mai prind nici un picior de american.
Mă opresc la un bar – pare a fi bar – dar e mult mai mult! Iată unde savurez delicii galițiene și am parte și de un zâmbet de la gazdă. Ceai cu mentă și ciocolată. Cheesecake galițian. Mneam! Dacă faceți Camino – opriți-vă și mâncați la barul „Aira do Camino – Fillobal„ În spate au o terasă cu vedere la munte, unde poți să scoți picioarele din galoși și să le ții pe iarbă! Am stat acolo, de am uitat de lume! Nu mai vroiam să plec. Pace, frumusețe și gustoșel.
Într-un final, am mers mai departe. Am ajuns imediat la Triacastela. Coborârea a fost mult mai ușoară decât cea de la Molinaseca și când am ajuns în Triacastela, nu mi-a venit să cred ochilor! Orașul nu e prea frumos, ca să nu zic – deloc atrăgător. Nu există absolut nici un motiv să rămâi acolo. E lipsit de orice – de verdeață, de arhitectură, de povești, de locuri drăguțe. N-are nimic. Așa că, l-am părăsit fără a mă gândi nici un pic la varianta de a rămâne.
La ieșire a trebuit să aleg ruta spre Saaria – ruta lungă „Samos” sau ruta scurtă „ San Xin”! Ruta scurtă sună bine, mai ales că mi-a fost recomandat un albergue la 2-3 km de Triacastella.
Ultima porțiune se urcă printr-o pădurice bine îngrijită ce arată ca un parc. Merg repejor-repejor, tare vreau să fac un duș. Când să ajung aproape, vine în față un cârd de vaci cu un moșuleț. Mă dau la o parte și mă ascund după un gard cu țepi. Deși crescută la țară – mi-e frică de vaci de mama focului.
Moșul e la mijlocul cârdului și are două ajutoare – doi câini minunați! Extrem de inteligenți. Când moșul le comandă – ei aleargă în față sau în spate și mârâie vacile care au chef să se oprească. La mârâit – vacile o iau la goană! Fantastic! Practic moșulică doar dă comanda – câinii de fapt mână vacile! Wow.
Ajung la albergue – o casă ca un bordei într-un sat uitat de lume în Galicia! Foarte „rural”. La intrare două gazde – una cu o bombonică de fetiță -bebe în brațe. Mă uit în jur – nu prea văd pelerini – oi fi ajuns unde trebuie? Parcă scrie – albergue. Mă înscrie într-un caiețel, plătesc – 8 euro. Cam multicel. Dar am înțeles că asta ne așteaptă în Galicia – prețuri mai pipărate la albergue.
Mă duce într-un bordei sau ceva ce seamănă la noi la moldoveni a beci. Bine, nu se coboară sub pământ – dar senzația e de beci. Rece și semi-întunecat. Sunt câteva paturi suprapuse și pe majoritatea paturilor de jos – zac picotind câțiva pelerini.
Eu fac duș și mă culc. La trezire – am impresia că doi dintre pelerini – sunt românii de care mi-au tot vorbit zilele trecute diverse persoane cu care am stat de vorbă. Dar vorbesc în șoaptă, nu înțeleg nici un cuvânt, ca să fiu sigură. Mă uit la ei și îndrăznesc – „Voi sunteți români, nu?” „Ba da!” – zice doamna și se uită uimită la mine. Hahaha! Uite-i. Am dat nas în nas cu ei aici, în albergue ăsta – unde n-ajunge nici cucul. Facem cunoștință. Ea e Carmen din Suceava. El e Vlad – fiul ei. „Păi am tot auzit de voi pe drum” – le zic – „Pe Camino se bârfește la greu!” Râdem. Stăm de vorbă – povestim. Am senzația că ne cunoaștem de multă vreme. Așa e aici, zău – parcă ne-am ști de ani buni, dar ne-am cunoscut abia de câteva minute. Împărtășim pe unde am stat, care de unde a început Camino – chestii. Au stat și ei la Albergue Verde! :)
Povestim cum am ajuns să facem Camino, ce ne-a determinat să demarăm „nebunia” de proiect – mers pe jos 800 km. Avem ce povesti, că doar de o lună trăim aproximativ aceleași probleme, emoții, gânduri. Oricum mi se pare deosebit că pot călâtori împreună ca mamă și fiu, consider că e nemaipomenit să avem exmple de genul ăsta și în România, nu doar la americani. Experiența pe care o împartășești mergând alături unul lângă altul nu se compară cu mediul de acasă, unde relația se reduce la petrecerea timpului în mediul familial. În exterior poți observa mai multe fațete ale celuilalt și cunoașterea, deci apropierea sufletească, precede noi bariere.
La cină o cunosc pe Charo – o tipă din Spania, care face Camino de la O’Cebreiro – ultimii 150 km. Foarte simpatică și vorbăreață, aflu de la ea o sumedenie de detalii vizavi de turismul de aici. Ea fiind localnică, vede lucrurile complet diferit – decât noi – cei care vorbim altă limbă – nu spaniola. Mi-a recunoscut că vânzătorii de multe ori î-i cer mai puțin ei, decât celorlalți – numai pentru că se prind că ea e din Spania. „Înseamnă că e bine să călătoresc prin preajma ta” – glumesc eu. Nu e nimic nou – din ceea ce-mi spune Charo. Știam demult că ne jegmănesc toți peste tot – pe unde pot.
La culcare, î-mi mângâi noul sac de dormit. Ce bine că-l am în beciul ăsta cam răcoros. Afară se aud păsările, cu toate că e pe amurgite și trecut de 22:00. N-au chef deloc să meargă la somn?! Beciul nostru e împrejmuit de o pădure -parc. Pe unii copaci sunt legate hamace, mai devreme m-am tolănit și eu în unul. Zen. :)

Leave a Reply