Ziua 38 (3 iulie) – Trabadelo – O’Cebreiro – 18,5 km

posted in: Uncategorized | 0

Astăzi m-am trezit devreme – la 6! Ultimele zile dorm destul de prost, nu prea știu de ce. Am și un soi de pre-răceală, mi-a tot fost frig. Sunt atât de obosită, ar trebui să dorm tun, dar nț.
Am mâncat în sala de mese singură. O parte din pelerini plecase-ră deja, dar eu nu plec niciodată mai devreme de 7:00, pentru că deobicei merg singură și e mai bine să fie ceva mișcare pe-afară. Așa că la 7 mă pornesc la drum. Afară e frumos, aer curat, păsările ciripesc, totul e verde. Munte, ce să mai. Prima parte a drumului e pe șosea. Din 2 în 2 km sunt sătuce, toate cu albergue – unul mai frumos ca altul. Mi-ar fi plăcut ieri să fi mers mai departe, dacă aș fi știut, la 4-5 km mai încolo, există albergue superbe, cu vedere spre munți.
Într-un final, după vreo 9-10 km drumul o ia pe munte, părăsind șoseaua! Și s-a mers de aici în pantă și tot în pantă, pe pietroaie, efectiv cărare de munte prin pădure. Lume multă, droaie de pelerini și ăsta e abia începutul.
Mai țineți minte, am mers cu o tipă Isabelle din Londra, ea a ajuns deja la Finisterre, dar a trișat un pic, a folosit autobusul pentru orașele mari și a pedalat bicicleta pe Meseta. Din Leon încolo însă a mers pe jos până la Finisterre. Mi-a scris ieri mesaj. Doamne, am plâns de bucurie pentru ea. Mi-a scris un mesaj lung, special pentru mine, în care mi-a povestit detaliat cum a mers, ce a simțit în Santiago, ce a simțit în Finisterre, cum a plecat acasă. Și eu am plâns la gândul că urmează să ajung și eu acolo. După ce mergi 600 km pe jos, credeți-mă, te impresionează gândul finișului extrem de tare! Apoi mi-a făcut o listă cu localitățile în care merită să stau și ce albergue să aleg. Ea m-a preîntâmpinat că de la Saaria încolo (adică în două zile) – nu mai e Camino cum î-l știm. Nu poți merge fără a ști unde te oprești. Trebuie să faci rezervări din timp. Și că va fi o nebunie – hoarde de pelerini, de toate soiurile, care vorbesc tare și fumează în timp ce merg, strigă și se poartă urât. Pe scurt… hoardele abia au început.
Urcarea în pantă e grea pentru tot corpul, dar picioarele sunt ok. Oricum, nu mai merg prin dureri ca pe Meseta. Acum durerile sunt surde, acceptabile și mă mai vizitează noaptea niște spasme dureroase, dar e mult mai bine față de cum a fost. Așa că deși e solicitant, respir greu și urc greu, corpul totuși se simte bine. Plus că o dată ce urci, ți se dezvăluie noi și noi peisaje, absolut superbe. Mă opresc să gâfâi și mai fac o poză. :)
Pe drum nu întâlnesc pe nimeni cunoscut. Toate fețele sun noi. Unde or fi dispărut restul? Probabil pe rutele alternative. Și e posibil mulți să fie cu jumătate de stagiune înainte.
Ultimii patru km i-am făcut în 2 ore! Gâf, gâf, gâf – mai e mult oare? :) După mine alți gâfâitori. Doamne, nu mai sunt ultima! :)
Când ajung sus de tot, localitatea de finiș – O’Cebreiro – o bijuterie sinistro-comică. Amplastă exact pe vârf de munte, are panoramă ce-ți taie răsuflarea – de 360 grade. Unde nu te-ai întoarce, vezi văi și lanțuri stâncoase cu piscurile printre nori. M-am așteptat la așa ceva la Cruz de Ferro – nu aici. Sătucul are 10 case, nu mai mult. Dar e full de pelerini și turiști. Fiecare casă are și câte-un magazin cu suveniruri. Satul e foarte prosper – din cauza turismului. Toți localnicii vând câte ceva. Casele sunt construite din pietre gri cu acoperișuri de paie și țiglă neagră. Cred că a fost cândva un sat minier. Nu știu care e povestea, dar are o alură ciudată și aparte – și repet – oarecum sinistră, probabil din cauza culorilor.
Cobor spre albergue – și stau la coadă vreo 15 min. În fața mea – un grup mare de britanici. După mine apare și-un biciclist. Nu v-am zis de bicicliști – sunt tare comici. Au pantaloni speciali – și ai senzația că poartă toți pamperși. Dar n-au nici o treabă. :) Logic. Pe Camino toată lumea vrea să fie comodă – nu face nimeni modă. Decât dacă – ai 14 ani și vrei să impresionezi rău de tot vreun flăcău. Apropo de chestia asta, două din tinerelele britanice – poartă pantaloni scurți – scurți, ca niște boxeri. N-au pe picioare nici o mușcătură, nici o julitură. Zău că-i un mister! Cum naiba fac, nu știu! Eu nu dau jos pantalonii lungi – decât la baie, să nu mă piște vreo insectă ciudată, că nu știi ce întâlnești pe drum!
În fine, după 15 min tanti hostelieră ne anunță că mai sunt doar două locuri în albergue de capacitate cu peste 100 de paturi. Eu iau pen-ultimul loc! Biciclistul nu e singur, mai e cu cineva, așa că renunță și pleacă. Urcând pe scări spre dormitorul meu, mă gândesc că voi avea pat sus și mă întreb cine o fi fericitul care se va caza ultimul. :)
Când ajung sus- surpriză – în dormitoarele de sus, din cauza că e podul pieziș, sunt doar paturi normale, nu suprapuse. Uraaa! Am pat jos și nu-mi stă nimeni în cap. E lângă ușă, dar zău că-s norocoasă. Mai ales că e în jur de 17:30!
Fericită tare, merg până în capăt și admir panorama de pe geam. Albergue e chiar pe marginea muntelui. Foarte frumos. Apoi cobor la baie să fac duș! Marmara, Bosfor și Dardanele! Mama lor eu, cabinele de duș n-au nici perdea și nici ușă! Nu se poate așa ceva! Și nici cuier! Nu poți să agăți lângă cabină nimic! În spate de tot, e un scaun lung unde poți să-ți lași lucrurile, dar până acolo te plimbi în pielea goală, sau cum?
Apropo a început să plouă cu găleata! Și bate vântul – e un frig aprig. Înfrigurată și uber-supărată pe „sistem” mă bag la duș, mulțumind în gând că toată lumea și-a făcut duș demult. Sunt singură în unica baie din tot albergue?! Vă imaginați ce noroc chior! :)
Dârdâind ies de sub duș și mă șterg, gândind că totuși parcă seamănă treaba asta cu spălatul la comun cu o închisoare sau nu știu…ceva de genul. Nu-i frumos.
Cu șapcă pe cap mă duc la hospitaleră să cer pătură! „N-avem” – vine răspunsul. O, nein! Cum să n-ai în frigul ăsta pături? Nu mai pot să îndur frig de nici o culoare, așa că mă îmbrac și merg pe la tarabe. Găsesc un sac mic de dormit, de 800 gr, e cu jumătate de kg mai greu decât ce am, dar deja trec printr-un fel de răceală, nu pot să dorm la noapte în frigul ăsta. Va trebui iar să fac reorganizarea rucsacului :( Dar măcar nu mai îndur frig! Ura! Decât dacă mă răzbește dorul de refugiul templierilor!
Intru prin restaurantele care sunt în ofertă – vreo trei. Găsesc o locație frumușică și caldă! Cu design vechi, cu cuptor mare pe care fierb diverse mâncăruri, totul din piatră, muzică bună. Dar! tanti care e gazdă are o doză de înfumurare și aroganță, cum nu am mai văzut demult. M-a servit cu o aroganță și cu o scârbă, că mi-a tăiat jumătate din apetit. Iac. Am întrebat-o ce î-mi recomandă din deliciile lor locale și mi-a trântit o bucată de plăcintă cu ton și o bucată de brânză, care arăta ca un chec și lângă brânză, a pus un fel de marmeladă solidă de pere. Ce să zic, a fost bun! Tare gustos, brânza aia – nici nu știu cum să o descriu – ceva între brânză dulce de vacă (urdă la români) și cașcaval? Sau cum ar fi brânza de burduf românească, numai că mai puțin sărată? În fine, bună rău!
După am mers și eu la biserică, la slujba de seară. Iubesc slujbele catolice din Spania! Pac-pac, stăm maxim jumătate de oră, din care o mare parte pe scaun. Preotul a făcut o binecuvântare specială și pentru pelerini. Am putut să pun lumnări reale! (da, aici multe lumnări sunt electronice, pe care le aprinzi cu monezi, îhhhh). Așa că am aprins lumnări reale, pentru toți. :)
Apoi m-am plimbat și am admirat toate bijuteriile pe care le au aici buticurile pentru turiști – niște superbități. Argint prelucrat manual, cu pietre, pe scurt „frumusețuri”. Dificil moment pentru o femeie. :) Am fost cuminte, n-am cumpărat nimic, asta și pentru că noul sac de dormit – a lovit cumplit bugetul!
Am mers la culcare la 22:00, a fost o seară deosebită. Și am apucat să scriu la blog, e altceva când apuci să scrii în aceeași zi!

Leave a Reply