Ziua 37 (2 iulie) – Pieros – Trabadelos – 18 km

posted in: Uncategorized | 0

Astăzi m-am trezit de la vorbăraia unor tanti spanioloaice. N-au pic de educație, ceva de neimaginat. Deși nu vreau să generalizez, majoritatea spaniolilor sunt gălăgioși și cu o doză de nesimțire destul de mare. Vorbesc în timp ce alții dorm, de parcă așa ar trebui să fie.
În fine, era aproape de ora 7, așa că e ok. Față de acum ultimele zile, noaptea asta a fost minunată. Am dormit. Chiar dacă am avut pat sus, a avut un fel de protecție și nu mi-a fost frică să dorm cum vreau. Ce-i drept podul e acoperit cu geamuri, iar noaptea a plouat cu găleata, așa că m-am trezit nițel de la răpăiala ploii pe geam, însă a fost plăcut să știu că plouă.
Micul dejun l-am mâncat singură. Cei care se trezesc devreme au plecat deja, iar cei care dorm mai mult încă nu s-au trezit. Și eu aș fi dormit mai mult, dar… în schimb am avut parte de toată atenția hospitalerei, care mi-a povestit una alta și mi-a prăjit două feluri de toastere. Pieros e un albergue drăguț, mult peste albergue obișnuite, iar mâncarea a fost peste așteptări. Dar la albergue verde a fost mai bine. :)
Într-un final s-a trezit Stefan și americancele vesele. Eu deja ieșeam pe ușă. Ne-am uitat un pic împreună pe ghid. De la următoarea localitate – drumul se desparte în 3 variante. Ei vor să o meargă pe cea mai grea. Eu am zis că voi urmări săgețile și ce pică aia e, dar în principiu în creierii munților singură – nu sună prea bine. Mi-a ajuns. Mulțumesc. :)
Am pornit, afară e un aer proaspăt și o atmosferă de poveste. Mi-a fost atât de dor de munți. E deja a treia sau patra zi de când suntem în munți, dar eu nu mă satur niciodată. Se merge pe lângă șosea, majoritatea timpului pe asfalt, dar pe drum de țară – nu național. Traversez vii și livezi mici, apoi ocolesc printr-o localitate semi-părăsită.
Într-un final pe la 11 ajung la marginea localității Villafranca del Bierzzo! Ce să vă zic – o frumusețe. Un orășel de munte, un pic mai mare decât un sătuc – cu pălățele, o catedrală foarte frumoasă și un râu cu pod…pe scurt frumos. Sunt autobuse cu turiști care coboară gălăgioși, mega nesuferiți!
După ce admir una-alta, vizitez și catedrala – plec din Villafranca mai departe, alegând din comoditate ruta cea mai ușoară – dar neplăcută, pentru că e pe lângă șosea. Dau nas în nas cu Ivan – tipul cu jocurile video și plantele, cel de acum o săptămână.
E un tip ciudățel și un pic speriat de bombe. Nu știu cum se face că tot dau peste din ăștia în ultima perioadă. La început ar vrea să fugă de mine, apoi î-i place să vorbească. Povestim care și pe unde a stat, pe unde a mers. Se plânge pe coborârea dificilă spre Molinaseca. Zice că s-a ales cu o durere de genunchi. Eu î-i povestesc de refugiul templierilor. Râde. Zice că lumea l-a anunțat să nu se oprească acolo pentru somn. Dar i se pare fascinantă povestea mea și parcă ar fi vrut acum să stea și el acolo. Zău că lumea iubește autoflagelarea.
Într-un final, după vreo 1-2 ore de mers, timp în care ocolim munte după munte pe lângă șosele enorme și poduri betonate, dăm de un sătuc. Eu mă opresc, el pleacă mai departe. Eu î-mi scot șosetele și am wifi, așa că stau pe net. E deja 14:00! Cred că stauuuu, de nu mai știu de mine. Nu prea am chef să continui deloc. Așa șe întâmplă când pleci fără nici un scop. Nu mai fac greșeala asta. Într-un final, deși extrem de tentată să rămân aici, mă încurajez să mai fac un 4-5 km. Și-i fac. Destul de repejor. Afară stă să plouă de vreo câteva ore. Așa că zic – la primul albergue unde începe să plouă – mă cazez.
Intru în prima localitate, văd un albergue drăguțel și o săgeată spre un albergue parohial. Ce să fac? Când – pic, pic, pic – plouă. Nici n-apuc să intru în interior – că plouă cu găleata! Ei, până aici mi-a fost! Nu e nimeni cunoscut – ce bine! Scuze că spun asta – dar am tare mare nevoie de timp pentru mine! Iu-huu! Mă odihnesc de conversații, de sindromul „sunt mereu ocupată”, fac masaj la picioare – cum am învățat. Fac cumpărături pentru mâncare – fructe, legume, cașcaval și ce am mai găsit. Nu am chef de gătit, dar o gustare sănătoasă sună mult mai bine decât meniul pelerinului.
Spre culcare am intrat în vorbă totuși cu o colegă de cameră – Tina. Foarte retrasă și introvertă la prima vedere, Tina s-a dovedit a fi extrem de sociabilă și vorbăreață, de n-am putut să zic nimic, așa că am ascultat. :) Mi-a spus că ea trebuie să facă Camino în 29 de zile și că a mers în medie 30 km în fiecare zi. Prima săptămână nu putea să facă mai mult de 20-25, așa că a plâns mult de stres. Eu ascultam. Toți avem demonii noștri pe Camino – fiecare cu ale lui. „Și-acum?” – întreb eu într-un final. „Acum sunt fericită, mai am un pic, pot merge 36-40 km pe zi! Dar zi-mi de tine, cam șchiopătezi, ai mers mulți km astăzi?” Tac. Apoi spun adevărul: „18!” Se uită lung la mine. „Asta a fost zi de pauză, nu?” – face ea exaltată. „Și eu fac zile de pauză și merg mai puțin!” Eu respir greu. Nu răspund. Vorbim limbi diferite. Dar ea o ține pe-a ei:”Știi, dacă dor picioarele, trebuie să iei medicamente. Aspirina ajută foarte bine la circulația sângelui!” Fumează și e la a doua bere. Ochii î-i strălucesc și propria ei voce o ambalează. „O, nu! De ce, de ce n-am stat cu căștile pe urechi în pat???” – mă gândesc disperată. Fumul de țigară mă învăluie, accentuându-mi disperarea. Dar ea nu observă, î-și împachetează a doua țigară. Am observat aici pe Camino – e modă acum să-ți faci propriile țigări. Zău că nu știam. Sunt departe de civilizație. :) O privesc cum pune dintr-o sacoșică galbenă cu „Camel” niște tutun creț într-o foaie subțire. O linge cu limba, o lipește, o răsucește. Între timp „Ta-da-da-dadada! Zău că aspirina e minunată, nu știu ce-aș fi făcut fără ea. Ia să încerci!” Prind momentul în care e ocupată să aprindă a doua țigară: „Eu nu iau pastile.” Pfff. Aici am declanșat polemica. Cine naiba m-a pus să deschid gura. Mă ridic de pe scaun, ascultând… triada. Î-mi strâng rufele de pe sfoară, ea continuă de pe scaun.
Mai vorbim nițel una -alta și-mi amintesc de ceas. „Crezi că e ora de culcare?” – întreb eu cu speranță. „O, dar eu mă relaxez acum! Mă culc când vreau, mă trezesc când vreau…”- face ea fericită. Mă întreb de ce n-oi fi existând și eu în ecuație! Crede că vorbește singură? Sau? Mă întorc pe călcâie și mă fac într-un final dispărută. Speriată că mă va urma până în cameră, mă bag în pat și trag cearșaful peste cap! E 22:15! Tina, dragă, tare drăguță și faină ești, dar ce bine că eu nu merg 36 km pe zi, să ne tot întâlnim pe la cotituri!

Leave a Reply