Ziua 34 (29 iunie) – Murias – Cruz de Ferro – Manjarin – 26 km

posted in: Uncategorized | 4

Lumină! Multă și mare! E lumea de dincolo? Au coborât îngerii? Ce se întâmplă? Prin vis aud „It’s time!” (E timpul.) De-a dreptul epic, zău! Dezlipesc cu mare greu o jumătate de pleoapă. O lumină orbitoare mă lovește direct în cap. Nu promit că n-am tras o înjurătură hospitalierului care a aprins lumina și ne-a zis „e timpul!” Trag cu greu de telefon. 5:45! Marmara, Bosfor și Dardanele! Sau cum era înjurătura profei de geografie? :)
Unuia din pelerinii treziți i se face milă și stinge lumina înapoi. Trasă cu cearșaful peste cap, zac în suferință și în furie. :) Zac. Apoi mă trezesc, cine mai poate să doarmă?
La plecare se trezește și Stefan. „Te ajung din urmă la sătucul ăla, pe ruta alternativă” – zice el. Merg singură. E deja munte. Galicia încă n-a început oficial, dar se simte. Totul e verde, copaci pe marginea drumului, tufișuri pufoase. Drumul merge pe lângă șosea, dar nu e zare de mașină.
În 30 min sunt la intrarea în sătuc. Foarte drăguțel. La 7:00 dimineața nu e nici țipenie de om. Chiar la intrare, direct pe mijlocul drumului, stă tolănit un cățel mare și negru. Nu înaintez, î-l aștept pe Stefan, care după 5 min apare de după colț.
„Ai găsit vreo cafenea?” – întreabă el visător pentru un mic dejun. „Care cafenea? Nu vezi ce cățel mare e pe drum?” – zic eu. El n-are treabă, merge înainte. Eu după el. Cățelul se ridică. Ne miroase. Stefan î-l mângâie. Plecăm. Câinele se culcă la loc.
Satul e pustiu. Traversăm străduțele una câte una, ocolim pe lângă biserică. Nimic. Tăcere. Vreau să trăiesc în Spania, zău!
Ieșim din sătuc. A meritat văzut. Dar mâncare sau oameni – în alt secol. După încă vreo 40 min de mers, revenim pe ruta principală. Zeci de pelerini mărșăluiesc. Nu-mi place. Dacă s-a terminat Meseta, iaca-tăii, cu sutele. Unde erau acum câteva zile?
Ajungem la o localitate frumușică foc. Ciudat, cu multă lume. Bine, e deja spre opt. Dar oricum. Cântă muzica, vorbăraie, cafenele una lângă alta – unde forfotesc ospătarii. Pelerinii se opresc și-și lasă ghiozdanele grele la pământ.
Stefan era înaintea mea, î-l văd că-mi face cu mâna de la o cafenea. Merg în direcția aia, când colo un nene vesel aleargă spre mine – e Jim! „Hahahaaaa”- face el încântat și mă ia în brațe. Râdem veseli. Nu ne-am vazut de-o săptămână. Stăm la masă toți trei și povestim unii peste alții ce s-a întâmplat în ultimele trei zile. Cine ce a văzut, cu cine a mers, ce albergue grozave a experimentat.
Mâncăm toți trei micul dejun. Extrem de veseli ne uităm pe ghid, unde mergem azi. „Foncebadon” – vine concluzia.
Jim pleacă, eu și Stefan rămânem, suntem ambii ca drogații – dependenți de internet. Eu butonez într-o parte, el în alta. Într-un final eu mă rup, mai mult de ora târzie și drumul lung în față. Stefan rămâne să butoneze în continuare.
Drumul e frumos. Se urcă lin spre munte. Apoi tot mai mult, cu dealuri tot mai mari. Dar mie î-mi place să urc. Afară e frumos, sau nu mai știu, ca scriu a doua zi. Mereu sunt cu blogul în urmă. Iar zilele se amestecă tot mai mult una cu cealalată. :)
Într-o pădurice e un gard de sârmă, iarăși cu cruci multe pe el. Luuuuung și interminabil, iar cruci multe-multe. Din lemn, din cârpe, din sârme, din flori. Fac și eu o cruciuliță din primele două bețe găsite pe drum. De data asta știu de ce fac crucea – ca recunoștință. Merg Camino. Recunștință enormă.
Chiar înainte de prima localitate, mă lovește ADEVĂRUL. Pac, precum un fulger. Adevărul doare întotdeauna. Plâng cu lacrimi mari. Și o iau hăisa prin câmpie. Nu, n-am înebunit. Am înțeles. Doare. Și e atât de mare, ce fac oare cu informația asta? Nu pot să scriu, e mult prea personală pentru blog. După ce plâng vreo 30 min intru în oraș. E greu să nu plângi când știi, iar o dată ce știi, trebuie să schimbi ceva. Ajung la o biserică. În dreapta sunt niște scări de piatră. M-așez pe ele. Stau și mă gândesc. Apoi iau hotărârea să nu mă gândesc.
Asta am făcut mulți ani la rând. Am ascuns sub covor, oare nu face asta fiecare dintre noi – ascunde sub covor? E mai ușor să nu gândești, să-ți trăiești viața – ca oamenii „normali”. Să ascunzi sub pernă că totul e bine, să trăiești cu speranțe deșarte că se va schimba ceva. Iar când te confrunți cu adevărul – te întrebi dacă ești normal la cap. Adică ce-ți veni, că doar nu s-a schimbat nimic.
Așa că în biserică fac ce știu mai bine – mă oblig să nu gândesc. Mă cert aprig pentru lacrimile „prostești”. Mă uit la icoane și zic: „Mă las în voia ta, Doamne!” Apoi plec, mergând mai repede ca niciodată.
Pe drum mă liniștesc definitiv și-mi promit să nu mă gândesc deloc la probleme, până nu voi diagnostica „ieșirea” lacrimogenă. A fost asta o „înțelegere” sau oboseala î-și spune cuvântul? O fi gardul de cruci? Data viitoatre când mai văd unul – știu ce mă așteaptă. :)
Ajung în Foncebadon, o localitate de munte, cu vederi superbe. Dar delăsată, și oarecum dărâmată. La fiecare două case în picioare, vine și câte o ruină sinistră. Realizez în timp ce merg, că e cam sinistru. Nu-mi place Foncebadon. Scot ipadul din geantă și mă uit la ghid. După doar 2 km încolo e Cruz de Ferro, apoi încă după 2,5 km e un albergue. Mă bucur și plec, e în jur de 16:00!
Cruz de Ferro mă entuziasmează, î-mi dă energie să merg. E punctul cel mai înalt al pelerinajului. Urc și iar urc pe cărărui cu arbuști verzi și pietriș. Nici un pelerin. Eu singură. Am o pietricică pe care vreau să o las acolo, așa cum lasă toată lumea. Toți avem câte o pietricică. Zilele trecute ne-am adunat în albergue cu pietricelele, fiecare cu povestea lui. Unii lasă pietricele în amintirea cuiva, alții lasă pietricele pentru a-și îndeplini dorințe. Cred că am mai scris despre asta.
Ajung la Cruce, o cruce simpluță pe un deal micuț de pietre. Î-mi imaginam ceva mult mai masiv și mai grandios. Sau sunt prea obișnuită deja cu grandoarea catedralelor medievale? Mă apropii și citesc din câteva mesaje de pe pietre. Dar sunt atât de multe. Scotocesc în jachetă după pietricica mea. O pun bucuroasă lângă celelalte. În palmă la mine are o poveste, dar jos acolo printre celelalte – e doar o piatră printre multe altele.
Pe marginea dealului – mă apuc să scriu din pietre „Moldova”. Î-mi ia ceva timp, dar e foarte plăcut să așezi pietre – una după alta în rând – formând litere. La final numai bine se oprește un grup de bicicliști care-mi pot face poze. Sper să rămână cuvântul scris cât mai mult timp, dar știu că pietrele se vor împrăștia – o dată cu valul masiv de pelerini de mâine dimineața.
Mă pornesc încet spre albergue. Visez la duș și la haine spălate. La ceva frumos între munți. Pe un scaun dau nas în nas cu o pelerină tinerică – „Maria” – se prezintă ea. „Unde mergi?” – mă întreabă. „În Manjarin, la albergue” – zic eu. Ea râde. „Tu nu știi, unde mergi, nu-i așa?” „Adică?” – o privesc eu bănuitoare. Fata mă lamurește imediat – „În Manjarin nu există albergue, ci refugiu. E numit refugiul templierilor – cum stăteau cândva pelerinii – fără electricitate, fără apă!” Eu fac ochii mari. Mă gândesc o clipă, ce e de făcut, nu există drum decât înainte. Din păcate e prea târziu ca să mai merg după Mahjarin alți 8 km prin munți singură. „Asta e” – fac eu, sperând că nu poate fi chiar atât de rău.
„Eu am ales special refugiul ăsta, vreau o aventură adevărată” – zice Maria încântată. Eu nu comentez. Zău că mi-e tare îndeajuns câtă aventură pe metru pătrat am.
Ajungem în ceva timp amândouă la „ceva” – între o colibă de lemn și un cort de pânză. Colorat cu steaguri multe și simbolistica templierilor. Intrăm acolo, mai sunt patru persoane. Vine un nene hospitalero, cam îngâmfat – care ne duce la o listă cu reguli. „Ăsta nu e albergue, bla-bla” – scrie acolo. Citesc în fugă regulile. Nenea se întoarce. „E ok?” – ne întreabă. Ce naiba să zici. Dăm amândouă din cap. Ne scoate din cortul-colibă și ne duce spre un sarai din lemne, care stă să pice, cu o ușă abia agățată în balamale. Intrăm acolo, una lângă alta – stau câteva saltele mizerabile – deja ocupate. „Isi ocupado” – face nenea la noi și ne arată cu degetul sus, spre niște scări abrupte. Eu mă cațăr – zău că-i aventură! Mă uit sus – saltele multe – nici una ocupată. Cu rucsacul enorm, abia reușesc să ajung definitiv pe podeaua de sus. Maria vine după mine. Aleg o saltea care nu pare tare murdară. Cearșafurile astea – n-au fost spălate de mult timp. Mă uit un pic disperată – dar asta e. Maria măcar a căutat-o cu lumnarea. La mine e… nu știu ce e -probabil dezinformare.
Vorbim și povestim cu Maria. Ea are sac de dormit pentru temperatură – 22 grade. Eu n-am. Nici nu scot cearceaful meu din ghiozdan. Ce să fac cu el? Scot poncho și planific să mă culc în el. Pentru picioare găsesc o pătură ultra-puturoasă. Dar e pătură! Cum printre lemnele șopronului se zărește afară și suntem în creierii munților – bănui că la noapte va fi un frig crâncen.
Încerc să mă binedispun mâncând o bucățică de ciocolată. Maria î-mi spune că ea nu mănâncă ciocolată, că de – e pelerinaj. Mă uit lung la ea. Eu recunosc, sunt un pic țăcănită – iaca stau cocoțată într-un șopron în mijlocul pustiului între munți pe o saltea murdară, înfofolită în poncho de ploaie. Dar fata asta mă întrece.
La 7 cică e cina. Eu cobor leșinată de foame. Vreau să văd ce mai există în jur, că doar e menționată treaba asta ca localitate. Pe lângă cortul-sarai și șopronul nostru, mai există la 100 m un alt șopron în care se vede că locuiește cineva. Atât! În schimb munți sălbatici și frumusețe câtă vrei. 360 de grade de panoramă și frumusețe.
Nenea ne cheamă la masă. Într-o sufragerie întunecată, plină cu 1 mln de nimicuri – picturi, fotografii, obiecte și mărunțișuri – tronează pe mijloc o masă rotundă de lemn. Suntem 6 pelerini. 3 știau ce-i așteaptă și 3 – nu. Eu și două poloneze prietene – pierdute în munți, iar ceilalți trei – visători de experiențe autentice!
Ne servește cu macaroane cu jumări și salam. Iuteeee, de nu poți respira. Eu și gustul iute – nu suntem prieteni. Dar sunt leșinată de foame, așa că sting iuțeala cu o bucată de pâine de vatră. Măcar pâinea e bună. Reușesc să înfulec o jumătate de porție. Când nenea a ieșit afară, fac schimb cu singurul tip din „gașcă” – eu î-i dau pastele, el î-mi dă pâine. Torn peste pâine ceva ulei de măsline și pun sare. E bun.
După ce admirăm iarăși munții, mergem toți la culcare. La ieșirea din cort î-i întreb pe ceilalți dacă totuși există vreun WC. „Peste tot” – zice tipul arătând la împrejurimi. „Măcar avem belvedere în timp ce facem pipi” -comentez eu plecând prin hăuri, lăsându-i râzând la replica mea.
Sus pe saltea, scriu repede la blog, nu prea e de povestit și inspirația m-a cam părăsit în șopronul ăsta.
La 22:00 afară e lumină. Eu îmi trag tot ce găsesc în ghiozdan pe mine. Cum partea de sus e mai înfofolită nițel, trag geaca pe picioare prin mâneci. Acum ceva timp aveam de toate pentru frigul ăsta, dar le-am lăsat pe drum de la greutate. Leg bine de tot poncho la gât, peste cap și la genunchi. Trag pătura puturoasă și oribilă deasupra. Maria î-mi întinde o floare cu parfum puternic. „Asta va alunga mirosul urât” – face ea la mine. Eu fac ochii roată. Nu mirosul e problema mea – ci mizeria care aduce mirosul ăsta mă neliniștește.
Ne culcăm. Lumina din geam dispare încetul cu încetul. Frigul se face tot mai mare. Eu am nasul afară și gura în poncho. Am propriul meu cuptor – respirația. Poncho e de plastic și menține căldura în interior, chiar dacă e subțire ca o foaie de țigară. Durerile de picioare au devenit secundare. Frigul î-l țin sub control. Deși sunt extrem de obosită nu pot să dorm. E întuneric beznă, Maria sforăie ușor. Eu continui mereu să mă autoîncălzesc. Apoi aud primul urlet – de lup! :)

4 Responses

  1. Mari si pe mine m-a pufnit rasul la replica ta :)) E de retinut

  2. Nu pot sa ni-mi amintesc de replica lui papa despre aventuri ! :)

  3. Toti purtam cate un “adevar” in suflet. e o cruce pe care trebuie sa invatam sa o purtam cumva in noi, toata viata.
    Odata ce ne impacam cu el, totul va fi mai usor. Cel putin asta cred , pt moment.

    Finalul cu lupul a fost tare interesant :))
    Drum bun si lin!

Leave a Reply