Ziua 1 – Köln – Bruxelles 

posted in: Uncategorized | 0

Și iată a-nceput. E 7 dimineața și sunt deja în Koln. Străzile-s pustii și aerul curat. Unde și unde e câte-un proprietar de terase afară, așezând scaunelele și măsuțele, pregătindu-se pentru turiști și vizitatori. Am pătruns în zona centrală a orașului, venind pe jos de undeva de la periferie și am preferat să merg așa, vreo 40 de minute, în loc să iau un troleu. Pe drum m-am întâlnit cu colognezii grăbiți spre servici, în mare parte pedalând vioi pe biciclete. La un moment dat urmăresc cu vădit interes o domnișoară care urcă la deal și  care împinge puternic pedalele, uitându-se cu reproș la mine, că îndrăznesc să o fixez cu privirea. Turistă-s! :)

Când ajung pe pod, înțeleg ca orașul ăsta are multe de oferit – ca și spectacol și oarecum mă surprinde. Podul are cel puțin câteva sute de metri și traversează o albie generoasă a râului Rin. Pe Rin se plimbă vaporașe de diferite dimensiuni și ceva din atmosferă îmi amintește de Frankfurt. Clădirile zgârâie nori lipsesc, înlocuite însă pe ici colo de vile în stil olandez, german și franțuzesc. 

Când zăresc catedrala de departe, am așa o senzatie că n-am văzut nimic mai gotic și mai negru-n lumea asta. Și vorba aia, am adunat deja la ctastif un număr important de catedrale, în mare parte gotice, de prin toată Europa. Bisericii din Brașov îi zicem noi-neagra? :) Nu e neagră nici pe-aproape. Asta e neagră! Mă rog, nu e integral neagră, mai degrabă un gri din ăla sinistru și spectaculos (pentru secolul nostru)! 

Până să ajung la catedrală mărșăluiesc brambura, pe unde mă duc picioarele. Și bine fac, pentru că mă pierd pe niște străduțe înguste de toată frumusețea, absolut pustii, împrăștiind scurte ecouri de la mersu-mi legănat. Începe și-o ploaie din aia mocănită, care completează o atmosferă perfectă pentru meditație istorică. 

După ce mărșăluiesc minute înșir pe diverse stradele, ba urcând, ba coborând mici delurețe, ba pe lângă Rin, ba mai spre oraș, prind o cale centrală și ies spre catedrală. Ca orice catedrală de dimensiunea asta – impozantă. 

Nu vă mai povestesc arhitectură, că vorba aia, oricine ajunge prin locurile astea și la o adică sunt și poze destule. Ce m-a impresionat iarăși, e numărul mare de turiști de toate felurile, mai ales asiatici. Mă amuză ca noi ne aruncăm să călătorim prin Asia și ei vin la noi :) Oamenii sunt peste tot la fel :) Pe lângă asiatici mai sunt și grupuri de moșuleți, fiecare grup urmând ghidul lor, un tinerel sau o tinerică, cu micofon și un băț lung deasupra capului, ce flutură un steag cu logoul companiei. Îi privesc dintr-o parte și par, de parcă participă toți la niște procesiuni ritualice :)

După 5 ore de brambură prin Koln, alerg spre autobusul ce mă duce spre Bruxelles. Pe drum începe o ploaie și un vânt de toata frumusețea. Numai bine îmi amintesc că am lepădat poncho și alte chestii de ploaie acasă, cu gândul că mă duc prin Europa, nu prin munți. Adevărul e că ar prinde bine, dar să nu fim caraghioși, călătoria asta e departe de orice fel de drumeție. În oraș ai diverse locații unde te poți ascunde de ploaie.

Bruxelles mă întâmpină cu niște clădiri de sticlă strălucitoare și cu străzi gălăgioase și aglomerate. Sunt foarte încântată și abia aștept să explorez. Cobor din autobus în așa-zisa “Gare du Nord”! Mă uit pe hartă, trebuie să iau metrou. Intru în gară cu gândul să dau de-o toaletă. Aș! După ce fac marșuri încolo și-n coace, mă adresez unui staf din zonă. Mătăhăind din mâini ( un pic prea mult după gustul meu) îmi explică prin vreo zece propoziții că toaletă nu-i! Cool! 

Într-un final cumpăr bilet și dau să intru la metrou. Frățică nene!!!! Ai impresia că vrei să pătrunzi la bijuteriile coroanei regale. Tre ce să treci prin niște tuneluri cu 2 uși și cel puțin vreo 5 butoane și aparate. Mai întâi apeși pe un buton și se deschid ușile. Intri în tunel, ușa din spate se închide. O tanti nesuferita îmi explică prin boxele din panou că trebuie să prezint biletul. Am în fața mea vreo 3 chestii și nu știu pe care să o aleg. Tanti nu tace și tot repetă poezia robotic. Aproape simt că mă amenință. Într-un final îmi dă prin cap să bag biletul într-un aparat similar cu ce țin minte de la București. Chestia galbenă îmi înghite hârtia și mi-o scuipă cu ceva notat pe ea. Fericită nevoie mare aștept să se deschidă ușa, să trec! Da-da, cum să nu. Mă uit stupefiată și nu înțeleg ce se întâmplă. Tanti se aude din difuzor cu alt text, dar zău dacă nu-mi vine să dau cu rucsacul de boxe. Dincolo de uși s-a facut coadă și câteva belgience mă privesc cu milă. Mai amuzant, ca nici una nu poate pătrunde spre mine și habar nu au cum să mă ajute. Welcome, îmi zic, bine-ai venit în Purgatoriul Metroului din Bruxelles – nici înainte, nici înapoi.  :) 

Într-un final intră una peste mine să mă ajute chipurile și trece cu biletul ei peste alt aparat, roșu, împingându-mă și arătându-mi să trec o dată cu ea. Din păcate tanti din difuzor nu e fericită și se aude un țiuit, care o face pe belgiancă să înjure, să dea din mână a lehamite și să iasă din purgatoriul meu, părăsindu-mă acolo. Privesc biletul și-l mai bag o dată prin aparatul galben, care-l scupă cu țiuit și cu indicator de eroare. Apăs pe toate butoanele, într-un final nu știu cum fac, dar ușile se deschid și reușesc să trec spre metrou. Vai ce onoare am!  Confuză și dezgustată la culme, urc într-un tren de metrou destul de jalnic. Mă întreb care-i explicația și logica, unui cost exagerat a abonamentului de-o zi de 7,2 euro. 

Ajung la prima gazdă din călătoria asta. Un prieten de școală de-a unei prietene bune din Hamburg. Neamțul locuiește de 12 ani la Bruxelles. Mă întâmpină cu-n zâmbet sec, ținându-se de cârje (avusese anterior o operație ușoară). Eu îi zâmbesc larg și pălăvrăgesc vrute și nevrute, dar primesc înapoi doar câteva grimase. Urcăm niște scări abrupte și constat că nu are nici o treabă și că saltă toate treptele cu cârjele, de parcă e ceva normal. 

Stă într-o vilă superbă, veche de 100 de ani. Apartamentul luxos are extrem de multe nivele și zeci de scări în toate părțile. Îmi place la nebunie. Îi spun acest lucru și-mi zice înapoi că da, drăguț, dar ineficient. Că uite, lui i-au placut apartamentele sovietice, total simple, însă foarte bine gândite. La auzul așa ceva, mă sprijin de tejgheaua de la bucătărie să nu pic pe jos. 

Mare corporatist mare, care a lucrat prin Chicago și care implementează un proiect financiar de pionierat pentru Europa…. “Hopa, că poate și vorbi” – mă lămuresc eu după ce tot zice de nu mai tace. 

De ce unii oameni cred că viața se reduce la carieră? Am învățat de ceva vreme să nu mai zâmbesc de complezență, așa că î-l privesc rece și încerc să urmăresc firul discuției, cu gândul că poate-mi îmbunătățesc cultura generală… dar e clar deja, că eu și el – nu avem nimic în comun. Am încercat să am un dialog, din păcate nu m-a lăsat să zic nimic :) 

După ce stăm o perioadă lungă de vorbă (pardon, ascult monologul interminabil despre finanțe și alt bullshit), îmi face o listă cu obiective de vizitat,  fac un duș și mă car “in the city”, simțindu-mă eliberată. Mă întreb de ce conversația nu se putea reduce la “ce mai faci azi” sau nu știu, ceva din ăsta omenesc, sufletesc… Care sufletesc? E ineficient! 

În oraș e urât afară. Bate vântul și stă să plouă – dar ura!, bine că nu plouă totuși. Cu toate astea, zău că de câteva ori, mai că nu m-au luat pe sus rafalele. Vizitez o mare parte din oraș. Bruxellul e mai mare decât mă așteptam. Arhitectura foarte fumoasă și faptul că existăndealuri și diferențe de altitudine, î-l fac pe alocuri de-a dreptul spectaculos. Păcat că e locuit :)

Centrul vechi al Bruxellului e generos pentru turiști din toate punctele de vedere. Clădirile vechi din epoci regale, în mare parte placate cu aur, mă transportă automat în vremuri, în care spre curțile respective puteau pătrunde doar cei de viță nobilă. Îmi și imaginez caretele cu cai, doamnele cu rochii pufoase și corsete, agitația specifică unei curți de o așa splendoare. Astăzi domină o atmosferă veselă, sute – dacă nu chiar mii de turiști de toate categoriile, cu apartae foto și telefoane, intersctându-se unii cu alții în toate direcțiile. Străduțele înguste sunt pline de cafenele și terase, la care lumea servește midii, paste și pizza sau salate de toate culorile. Dar cel mai important, colțurile și stradelele găzduiesc chioșcuri cu renumita ciocolată belgiană, în care ciocolata se poate cumpăra sub toate formele posibile. Eu îmi cumpăr bomboane asorti, care ce să vă zic – sunt dumnezeiești. 

Seara ma văd cu un coleg de liceu! Mă luminez la față, remarcând cât e de uman, prin comparație cu neamțul la care dorm în seara asta :) Mergem povestim și așa ajung să văd și eu “simbolurile” orașului – băiatul care face pipi și fetița care face pipi :) ne oprim la o bere, timp în care aducem la zi evenimentele din ultimii 15 ani ( Geeezzz :) , câtă vreme)! 

Când ajung în jur de 23 și ceva acasă, neamțul meu era deja la culcare! Uraa! Mă arunc pe canapeaua mea, izolată la mezanin și adorm instant. 

Leave a Reply