I am not a fit person…

posted in: Uncategorized | 0

ziua 1Pot să fac sau nu drumul ăsta? Asta e întrebarea. Ceva îmi spune că pot, dar…

Multă lume are impresia că dacă m-am pornit sa merg peste 800 km pe jos, înseamnă că sunt super pregătită sau am mai făcut asta. Nope, not that person. În această expediție mă bazez pe faptul, că toată lumea spune, că se poate face drumul, în principiu… Și din blogurile care le-am citit, concluzia este că orice om care e calculat și atent la corpul lui, într-un final ajunge la capătul pelerinajului cu bine. Problemele apar la cei care nu au echipamentul corespunzător sau care încearcă să meargă mai repede și mai mult. Avaria de genul ăsta, i-a scos pe unii dintre cei mai antrenați pelerini de pe drum.

Vedeți voi, sunt tot mai multe exemple în jur de persoane atletice. Atletismul e tot mai in vogă, pentru că sănătatea și aspectul fizic sunt foarte importante. Astfel de oameni merg zilnic la fitness și la aerobic, aleargă, urcă munții, fac foarte mulți kilometri cu bicicleta, au diverse activități fizice. Eu, însă, nu sunt așa (deocamdată)! Eu toată viața am fost scutită la ora de sport. Am urât orele de educație fizică și le consideram înjositoare.

Mai târziu, am adăugat kilograme în plus și a trebuit să fac sport. M-am apucat de 1000 de ori și tot de-atâtea ori am renunțat! Pentru că nu-mi place. Ce pot să fac? Înțeleg importanța sportului în viață, am de multe ori mustrări aprige de conștiință, mă apuc, apoi mă las… și ajung la concluzia inițială – că, asta e, trebuie să mă accept așa cum sunt. Sunt persoane care au zeci de ani experiență în spate pe partea de drumeții și echipament de drumeție. Eu nu am.

Mai mult, țin minte parcă, prin anul 2-3 de facultate, câțiva colegi au organizat o expediție la munte. Eu fericită tare, că de, la noi în Basarabia munte nu-i, dă-i la fuga să merg și eu. Am plecat la 6, pe la 9 dimineața am început a ne urca și am tot urcat de-am înnebunit. Nu am făcut decât o scurtă pauză de vreo 30 de minute. La un moment dat am zis să coborâm, ca să luăm ultimul tren spre București.

Pe la 6-7 seara mai aveam parcă vreo oră de mers până la gară. Coboram deja de vreo două ore fără oprire. Și toți coborau veseli, dar eu am crezut că gata, acu-mi-s! M-am trântit jos și am zis că eu nu mai fac un pas! Colegii mei mă priveau consternați. Nu le veneau să creadă. Grădinița era acolo. Ce să mai, toată lumea vroia să continuie că deja era pe amurgite… eu nimic. “Voi plecați, eu rămân. Nu mai merg nici un pas”, ziceam,  “poate să vină noaptea, poate să vină ursul, eu aici stau”. După ce au realizat că nu e glumă, m-au luat cu frumosul și cu binișorul, mi-au explicat că nu e bine să rămân, că ei nu pleacă fără mine, că pierdem trenul… și multe altele. De rușine m-am ridicat să merg… dar simțeam că mă prăbușesc.

Nu voi uita niciodată, de minunatul coleg Mike din Nigeria, care disperat că vine noaptea, nu știa cum să-mi crească moralul și să mă facă să merg mai repede… așa ca îmi desena drumul cu o vărguță pe unde să continui și îmi cânta în limba lui… nigeriană! Așa am reușit să ajung și eu la gară …

O altă poveste la fel de captivantă și cu aceeași concluzie, vine din perioada de după BAC. După ce-am dat BAC-ul, am hotărât să mergem cu toți colegii de liceu la o peșteră. Eu, fericită tare (mă entuziasmează toate nebuniile), am zis să fac parte și eu din expediție. Totul bine și frumos, ajungem acolo. Ne cazăm noi în corturi, apoi dimineața hai să coborâm în peșteră. Ca să pricepeți, peștera e un loc pustiu, nu e nimeni p-acolo să urmărească periculozitatea, cu atât mai puțin vreo echipă de intervenție. În fine, nu pot să povestesc în cuvinte cum a fost! Ne-am coborât pe niște sfori, apoi ne-am târât prin nu-ș-ce tunel, în care nu puteai sta decât culcat! Am mers printre stânci abrupte, ne-am cățărat prin întuneric, am sărit deasupra unor prăpăstii… într-un final la ieșire,  ne-am strecurat printre niște stânci la milimetru. Când am văzut lumina zilei, am crezut că m-am născut a doua oară. Dă-i să mergem acasă… autobus în apropiere nu este. Așa că am mers pe jos, poate vreo 10 km? Nu știu cât a fost, dar știu că atunci când am ajuns acasă, mama mai nu a leșinat. M-a cules de pe jos. Iar următoarele două zile, nu m-am putut da jos din pat și la orice mișcare credeam că s-au frânt toți mușchii. Iată.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat, dar e cert, vă rog să nu mă puneți pe același palier cu cei care fac efort fizic în mod regulat și au experiență în ale drumeției. Așa că dacă vi se par văicărelile mele exagerate, vă rog să fiți înțelegători!!! :)

Cu toate astea, altitudinea de 1450m de atins în prima zi, pe unul dintre cele mai controversate trasee – Ruta Napoleon – mă pune pe gânduri. Dar dacă obosesc și nu mai pot să merg, o sa-mi amintesc de Mike și de cântecul lui nigerian… și o sa merg mai departe. :) Pot sau nu pot, e mai mult o întrebare retorică. E un enunț pentru mine ca să țin minte să nu mă opresc, dar nici să nu mă grăbesc și să nu încerc să mă țin după pelerinii mai iute la picior ca mine. Pelerinajul nu este o întrecere sportivă. Este un drum inițiatic, unde înveți să-ți iubești aproapele, să ceri ajutor, să oferi ajutor și să conviețuiești alături de ceilalți, în timp ce împărtășiți un scop comun. Sau? La sau… răspund când mă întorc!

Cât de “în formă” trebuie să fii ca să faci pelerinajul ăsta? După părerea majoritară, ”să fii sănătos și să vrei să mergi” – e suficient!

Leave a Reply