MarianaOm, persoană, suflet – ca ceilalți – așa mă definesc eu cel mai bine. O picătură dintr-un ocean, o ființă din infinitatea de ființe din Universul ăsta, nimic special și cu toate astea, unică, la fel ca și ceilalți :)

Ma numesc Mariana și m-am născut în Basarabia. Un loc ca oricare altul sub soare – dar “un picior de plai, o gură de rai” pentru noi, basarabenii, – plin de romanță și naivitate, cu multă muncă la câmpie, în timp ce invățăm poezii de Eminescu pe derost. Așa e Moldova, o oază plină de contradicții.

Părinții mei, oameni deosebiți de altfel, adică așa – ca toți ceilalți :), au suflet mare și sunt persoane foarte bune la inimă. Tata – inginer și mama – jurist, ambii au muncit toata viața cu program, de la 8 la 18:00, ca toată lumea – serioasă – de la noi. Pe lângă ”job”, până prin anii 2000, existau și activități extracuriculare, cum ar fi câteva hectare de pământ, unde mergeam destul de des, ba la semănat, ba la prășit, ba la cules.

Zilele de sâmbătă, erau pentru făcut curățenie prin casă și de spălat rufe, sau “treabă” în jurul casei – care deobicei însemna măturat curtea, aranjat lucrurile sau pur și simplu de gătit pe la bucătăria de vară cu nume de sarai. Dar o data la câteva săptămâni, sâmbăta se mergea la câmp la muncă, cu sapa, eu aveam una mică și ușoară, făcută de papa (așa-i spunem noi tatei), specială pentru dimensiunile mele mignone.

La început, când aveam vreo 6-7 ani, îmi plăcea să mă întrec la sapă cu papa – pe principiul ”cine mai repede”. Dar la 10 ani țin minte, că uram aceste activități, care se numeau filosofic – o zi de vară hrănește un an. La câmpie se creștea de regulă cartofi (pentru tot anul, ca la gospodari, că doar n-o să cumpărăm), apoi porumb (hrana găinilor) și uneori floarea soarelui (s-avem ulei de-a’ nostru). [Acum, la atâția ani depărtare, mi-e drag să lucrez la gradină, că e la modă sa ai ”bio” și se numește și frumos, hobby.]

Cu toate astea, mama, avea ideile ei, despre cum trebuie noi să creștem. Ca mama lui Ion Creangă. Cu multa școală și educație. Sau poate ca Chirița lui Alexandri?, ambiția căreia e reprezentativă pentru toate doamnele ”bene” din Moldova. Așa că își dădea toată silința să ne lustruiască și să ne pună cu nasul pe carte. Cu nasul pe carte eram, și eu și sora mea, cam toată ziua. Numai că nu erau cărți de învățat, ci de literatură clasică. În mare parte literatură franțuzească, îngurgitată la kg de carte, citită în limba română, scrisă cu litere chirilice.

Mamei îi plăceau poeziile și fetele din romanele franceze – delicate, sofisticate, inteligente, modeste – care știau să cânte la un instrument muzical și cunoșteau măcar o limbă străină. Ăsta era modelul. Iar noi trebuia să-l urmăm. Numai că din păcate, tot ea zicea pe un ton extrem de vocal – din coadă de câine, sită de mătase nu se face. Fete din alea, nici eu nici sora mea, nu ne-am făcut. Se pare că deși ne învățase mama să recităm poezii, ne-a motivat să mergem la școala muzicală și am făcut pian, deși învățasem câte-o târă de limbă străină pe ici pe colo – era nevoie de ceva mai mult ca să fim fete din alea bune :) Acel ceva… a lipsit.

În schimb ce-am invățat din toată treaba asta, e să facem ce vrem noi și să fim îndărătnice. Că de, ca toate gagicile bune din romanele franceze, trebuia să fim rebele și cu multă personalitate. Și n-a fost delooooc bine. La toți oamenii, copiii ca copiii – normali, dar eu cu sormea… nț. Scriind depsre aceste lucruri, îmi amintesc de vorbele enunțate de personajul Barbara Weston (reprezentată de Julia Roberts), la adresa fiicei ei, în filmul August: Osage County: ”Slavă Domnului că nu ne știm viitorul, altfel nu ne-am mai putea niciodată ridica din pat”. :)

Norocul meu a fost să plec. La București, la facultate, lucrurile au arătat că ce-a făcut mama, și cu ce-am mai pus eu osul leneș la treabă, a făcut diferența. Până m-am plictisit repede și am căutat un nou hobby. Așa că, departe de casă, m-am ”stricat” și am luat-o razna, mai întâi cu religia, apoi cu spiritualitatea. De atunci am descoperit o altă lume, un alt univers intercalat în lumea noastra limitată, menit să ne deschidă ochii spre lucruri reale la nivelul percepțiilor, simțurilor și experiențelor personale. Bineînțeles că nu m-am mai putut opri.  Drumul fusese ales.

După 12 ani locuiți în București, am plecat în Germania :) Acum locuiesc în Hamburg, un oraș cu multă verdeață, așa cum îi stă bine unei localități într-o zonă unde plouă mai tot timpul. Învăț Germana, o limbă grea, care dupa ce o rostești, te face să te bâlbâi în limba maternă. Dar tocmai de aceea frumoasă, fiind plină de provocări.

Nu am copii și nu lucrez de la 8 la 18:00, așa că am tot timpul din lume, pentru a experimenta tot felul de idei, de proiecte, de călătorii – proiectul de față fiind unul dintre ultimele adăugat pe listă. Nu e foarte agreat de toți membrii din familie, dar mama mi-a oferit binecuvântarea, știind despre ce e vorba, căci a citit câțiva ani în urmă, cartea lui Paulo Coelho – Jurnalul unui mag. Ba chiar ar fi mers cu mine, dacă se putea… 

Așa că, asta sunt eu, o provincialistă care se definește prin copilărie și familie, prin propriile descoperiri departe de casă, prin trăirile interioare mai mult decât rezultatele vizibile. Romantismul provincial e cel care mă ghidează să fiu o persoană sensibilă, sufletistă, oarecum naivă, însă în același timp practică. Tot el mă ghidează să scriu acest blog, pentru a scrie – c-așa-i frumos și pentru a fi util, sper, celor care vor să meargă!

Aș vrea penița să-mi scrie coordonată de inspirație, iar ”vorbele-nșirate”să fie pe placul vostru, în zilele lungi de drumeție, când jurnalul îmi va fi una dintre alinări, în orele târzii pe meleaguri străine. Mai mult, plăsmuirile mele sunt menite să încurajeze multe persoane din Moldova și România, să facă drumeție pe unul dintre cele mai vechi pelerinaje din lume. Așadar, vă voi aștepta cu comentarii și întrebări, urmate bineînțeles de “Buen Camino!” :)